Bookaholic

Cum arăta America în anii ’35-’36? Aş fi tentată să spun că, în linii mari, cam ca acum: aceeaşi ideologie, cu decorurile adaptate postmodern. De altfel, e primul lucru care te izbeşte în plin şi te ia pe nepregătite la cartea acestor doi ruşi care ajung în State, îşi iau un Ford gri şi merg din stat în stat de la Atlantic la Pacific şi înapoi: discernământul, problematizarea firească şi actualitatea discursului critic faţă de un capitalism care începuse deja să şchioapete.

America fără etaje este şi nu este un jurnal de călătorie, pentru că impresiile la cald sunt articulate într-un cuprinzător reportaj, unul de 463 de pagini, pe al cărui fir mergi şi nici că vrei să dai înapoi şi care are tot ce-i trebuie pentru a-ţi rămâne ca reperul reportajului excelent: nepărtinirea implicată (aia clasică, ca la carte!), umor, detaşare, argumentaţie, observaţie, analiză, savoare.

Şi, aşa cum vorbeşti despre un reportaj foarte bun, nu mai pot spune decât: citeşte-l şi ia aminte. Ţi se va clarifica Mad Men, ţi se va clarifica Century of Self şi poate ar fi cazul să revezi (sau să vezi dacă nu ai făcut-o deja) Inside Job, documentarul de Oscar despre criză.

Cum de am sărit de la anii ’35 la visul american publicitar al anilor ’60, la mitul individualist şi consumerist şi la criza economică din zilele noastre? Pentru că mai toate, de la publicity la shopping, de atunci se instituţionalizează. Ilf şi Petrov ajung în America după criza din ’29-’33, iar lucrurile erau departe de a fi pe culmile fericirii, deşi bravii capitalişti de atunci, ca şi acum, continuau neabătuţi propaganda mai binelui ce va fi înfăptuit în acelaşi sistem, cu aceleasşi metode şi aceleaşi riscuri.

Pentru ruşii noştri, decalajul dureros dintre turnurile luminate ameţitor şi sărăcia de după colţul lui Main Avenue, orăşelele petrolifere banale şi identice de provincie şi rezervaţiile de americani din deşert, acolo unde au fost împinşi de omul alb,  noile case electrice ale americanului “cu job” şi şomerii mulţi, toate aşezate de-a lungul unor autostrăzi impecabile lăsate în stăpânirea panourilor publicitare, e un motiv suficient de a pune sub semnul întrebării măreţul vis, care pentru mulţi (de ambele baricade) îşi arătase şi obrazul de coşmar.

În acelaşi timp cartea nu e o demontare argumentată, deşteaptă a capitalismului american ca duşman al socialismului sovietic, mai stabil. Din contră, deşi suntem avertizaţi cu privire la cortina cenzurii sovietice ale cărei fladuri cad vizibil spre final, discursul lui Ilf şi Petrov e suficient de echilibrat încât să pună corect (şi nu doar politic corect) în oglindă cele două mari sisteme politice ale secolului XX.

Dincolo de acestea sunt oamenii, americanii radicali, americanii de rând, americanii geniali, indienii marginalizaţi, americanii glorioşi şi americanii rataţi care pun toţi umărul prin poveştile lor la conturarea acestei poveşti despre cum arată visul american la el acasă. Mr. Adams, ghidul lor în călătoria prin State, lucidul american mereu pus pe analize, descoperiri, observaţii şi nuanţe despre compatrioţii lui, e doar unul dintre personajele atât de bine surprinse că nu mai ai nici un dubiu despre talentul şi umorul fin marca Ilf şi Petrov.

În exclusivitate, doamnelor şi domnilor, vă aşteaptă un inteviu cu bătrânul Henry Ford, povestea unui indian-prizonier în satul lui rezervaţie, mărturia unui radical de stânga american, dar şi criticile senzaţionale ale unui scenarist de la Hollywwod. Pe agenda de 4 luni a lui Ilf şi Petrov nu sunt omise nici întâlnirile cu magnaţi, nici cele cu scriitori, nici cele cu primari, nici cele cu cercetători. Nici un simbol american, de la Hollywood la Marele Canion nu scapă vizitei curioşilor şi spontanilor exploratori.

Iar unele din concluziile lor menite să surprindă esenţa modului de viaţă american se impun pentru clarificarea tabloului acestei epoci şi uimirea vizavi de actualitatea ei, semn că, în decursul timpului nu se schimbă chiar atât de multe.

Despre comerţul american:

Plata în rate este baza comerţului american. […] Pentru toate acestea el (americanul – nota mea) trebuie să plătească zeci de ani. De fapt, nu-i aparţine nimic: nici casa, nici mobila, nici minunatele mărunţişuri ale traiului său mecanizat.

Despre reclama americană:

Americanul “de mijloc”, în pofida eficienţei sale extraordinare, este de fapt o fire extrem de pasivă. Trebuie să-i dai totul de-a gata, ca unui soţ răsfăţat. Spune-i ce băutură e mai bună şi el o s-o bea. Anunţă-l ce partid politic îi aduce mai multe beneficii şi el o să-l voteze. Spune-i ce “Dumnezeu” e mai adevărat şi el o să creadă în el. Numai un lucru să nu faci: nu-l obliga să gândească în orele din afara serviciului. Asta nu-i place, nu e deprins cu aşa ceva. Iar ca să creadă în spusele tale, trebuie să i le repeţi cât mai des cu putinţă. Pe acest lucru se bazează cea mai mare parte a reclamei americane – comercială, politică, de orice fel.

Despre grosul filmelor de la Hollywood:

Ele se află sub nivelul demnităţii umane. […] Aşa cum cămila poate să se descurce o săptămână fără apă, o anumită categorie de spectatori americani e în stare să privească filme stupide douăzeci de ani în şir”.

Despre Dumnezeu:

Este un Dumnezeu al birourilor şi al business-ului, unul autentic american, nu un flecar european cu aplecare spre o filosofie inutilă.

Şi despre economie:

Pe teritoriul Statelor Unite ale Americii trăiesc o sută douăzeci de milioane de oameni. Dintre ei, treisprezece milioane nu au de lucru de ani buni. Împreună cu familiile lor ei constituie o pătrime din populaţia întregii ţări. Însă economiştii afirmă că, în prezent, pe teritoriul SUA ar putea fi hrănit un miliard de oameni.

Încă ceva, citiţi cartea asta bună pe Gershwin.