Bookaholic

Cand am deschis prima oara Imparatul gheturilor nu ma asteptam sa dau peste o supa exotica de ghicitoare, telepati, balciuri, profetii, vanatori imbracati in blanuri, mutatii generice controlate, distopie si afaceri de familie. Iar asta ca sa enumar numai cateva dintre elementele ce construiesc povestea lui Sich, eroina romanului Anei Maria Negrila, care, incercand sa-si salveze propria viata, dar si a fratelui ei, colaboreaza cu factiunile politice care i-au distrus familia, incercand sa afle cine manevreaza un soi de tornada ce este pe cale sa distruga orasul.

Totusi, in ciuda faptului ca Imparatul gheturilor m-a surprins foarte placut la inceput, spre final mi-am dat seama ca romanul ar fi putut fi mult mai bun daca ar fi fost curatat de tot felul de stangacii de limbaj, de dialoguri pline de platitudini si de termeni precum “bloc” si “bibelou”, care ma duceau cu gandul la niste cartiere din Bucuresti populate de mosulici cu vitrinele pline de dansatoare si copii de pescari.

Romanul asta este cazul clasic al cartii care nu-si atinge potentialul din cauza unui redactor slab al carui ochi a cazut numai pe chestiile absolut evidente precum gramatica, dar a evitat cu talent problemele mai subtile de exprimare. Niciun autor nu poate sa scrie perfect, tuturor le scapa stangacii si platitudini – dar majoritatea acestora dispar inainte ca romanul sa ajunga in librarii. Ana Maria Negrila n-a avut norocul asta.

Am trecut insa peste toate stangaciile de limbaj pentru ca autoarea a creat o poveste suficient de complexa incat sa-mi capteze atentia, si, in special, niste personaje rotunde si umane. La sfarsit insa, Imparatul Gheturilor m-a dezamagit ca un prieten caruia ii acorzi incredere si care te abandoneaza in chiloti pe banda de urgenta a autostrazii, in timp ce el fuge la mare cu masina ta cea noua.

Relatiile de familie sunt descrise minunat, in special relatia dintre Sich si fratele ei, iar personajul principal negativ (pe care il intuim inca de la inceput) pare a avea o profunzime care il face placut. Relatia dintre Sich si Velmer este iarasi fumos conturata si, la un moment dat, devine unul din motoarele principale care te imping sa citesti mai departe.

Orasul e descris intr-un fel care mi-a sugerat cand un kitsch ingrozitor, cand un balci animat si al carui farmec este tocmai amalgamul aiuristic de obiecte, texturi, culori, sunete si mirosuri. Avem statui, vrajitori cu pelerine cu stele, potiuni magice, carti de tarot, foarte multe culori, cristale, sticle si lumini, sosele suspendate, puteri telepatice, telekinetice si orice tele va mai trece prin cap. Toate astea te fura si te fac sa dai pagina dupa pagina, ignorand semnele ca esti pe cale sa dai cu pragul de capul de sus, de limitarile autoarei care, desi construieste excelent legaturile intre personaje si intamplari, se ineaca atunci cand e momentul sa inceapa sa rezolve intriga alambicata pe care s-a straduit atat s-o construiasca.

Spre sfarsit, Velmer isi pierde tot farmecul de personaj negativ cu lipici, explicatia Vartejului e triviala si complet neinteresanta, motivatiile personajelor negative sunt puerile cel putin si incet iti dai seama ca nu-ti prea pasa ce se intampla pana la urma cu eroii cartii. Personal, abia asteptam distrugerea orasului, ca sa scap de niste dialoguri lungi si artificiale care supraexplicitau niste chestii de care oricum ajunsese sa nu-mi mai pese.

Si totusi, Imparatul Gheturilor e un efort care merita apreciat, pentru complexitate si pentru faptul ca tinteste foarte sus si nu rateaza decat spre final. Nu e o carte proasta. E doar o carte buna care ar fi putut fi excelenta, si doar frustrarea pe care ti-o aduce ideea asta deranjeaza cu adevarat la sfarsit.