Bookaholic

„Cine e cel dintâi hoţ de buzunar al artelor? Scriitorul de ficţiune, el este.” – Lionel Shriver

Discursul lui Lionel Shriver, ţinut la Festivalul Scriitorilor din Brisbane, a stârnit mai multe controverse deşi, într-o lume care nu s-ar fi confruntat cu aceste probleme relativ noi, ar fi trecut neobservat sau, de fapt, nici măcar nu ar fi avut loc. Pe scurt, în discursul său, autoarea cărţii Trebuie să vorbim despre Kevin, atrage atenţia asupra unor ideologii nou-născute, în opinia sa, care pun sub semnul întrebării dreptul autorilor de a mai scrie ficţiune.

O petrecere de cămin cu denumirea „tequila party” şi cu pălării sombrero pe post de accesorii a fost aspru sancţionată de cadrele universitare şi etichetată ca fiind rasistă. Un fapt greu de înţeles şi inimaginabil acum câţiva ani e explicat de Lionel azi, silită de noile împrejurări: „Ce-are a face întâmplarea asta cu scrierea ficţiunii? Morala scandalului cu sombrero e clară: nu ai voie să încerci să încerci pălăriile altora. Şi, cu toate astea, pentru asta suntem plătiţi, nu? Să ne punem în pielea altora şi să le încercăm pălăriile”.

Sigur că atitudinea scriitoarei e una făţiş critică la adresa acestor ideologii şi teorii pe care le doreşte să le demonteze de-a lungul discursului său, cu precădere datorită faptului că multe dintre argumentele aduse de susţinătorii acestor idei sunt bazate pe grave erori de judecată. Împrumul cultural sau, mai exact, explorarea unei alte culturi (cu toate elementele pe care le implică un astfel de fapt, inclusiv preluarea sau alterarea unor obiceiuri) devine azi, în ochii unora, o formă de furt pe care doresc să o sancţioneze pe loc şi chiar să o interzică.

Pe de altă parte, există voci care amintesc că nu trăim într-o lume egală şi că poveştile spuse de scriitori albi despre minorităţi sau persoane care nu pot publica din cauza inegalităţilor sociale şi materiale nu îşi pot face auzită vocea.

Romanele lui Malcolm Lowry şi cele ale lui Graham Greene n-ar mai exista, acestea fiind doar două dintre exemplele date de Lionel, iar lista poate continua cu atât de multe nume. Volumul lui Doris Lessing, Povestiri africane, ar lipsi. Şi, probabil, Ben Okri ar trebui să demonstreze că personajele sale au împrumutat viziuni şi experienţe din propria sa viaţă. Lui Lionel i se reproşează tonul discursului, dar multe dintre argumentele ei sunt împărtăşite şi de alţi scriitori, aşa cum vom vedea, aceştia considerând reacţiile recente ca o încercare de a aplica o nouă formă de cenzură.

Prin astfel de teorii forţate, artificial împinse pe masa discuţiilor, scoatem în mod eronat din ecuaţie impactul social pe care multe astfel de opere l-au avut, faptul că au schimbat lumea şi societatea la momentul apariţiei. Dacă scriitorii nu s-ar „pune în pielea personajelor” şi nu ne-ar oferi perspective pe care altminteri nu ni le-am putea imagina, empatia noastră (căci la asta contribuie enorm literatura) ar fi aproape de pragul inexistenţei.

O definiţie asupra căreia Lionel atrage atenţia ca fiind greşită e cea dată de Susan Scafidi în cartea Who Owns Culture? Appropriation and Authenticity in American Law. Însuşirea culturii înseamnă a lua proprietatea intelectuală şi cunoştinţele culturale „fără a cere voie”. Şi tocmai această idee de permisiune, recent inventată, e ceea ce declanşează şi alimentează grav premisele unei noi forme de cenzură.

„Înfiinţăm un stand într-un colţ şi le cerem trecătorilor să ne dea semnături pe un clipboard ca să ne acorde drepturi limitate de a folosi un personaj indonezian în capitolul al doisprezecelea, în acelaşi mod în care voluntarii trimit un candidat la scrutin?”, se întreabă Lionel Shriver, în timp ce îşi mărturiseşte speranţa ca astfel de idei să fie trecătoare, amintind totodată că acest schimb de idei şi practici culturale reprezintă una dintre cele mai productive şi fascinante aspecte ale vieţii urbane şi moderne. Sigur că umorul rămâne una dintre cele mai puternice forme de manipulare, dar nu aceasta pare să fi fost intenţia lui Lionel când şi-a ţinut discursul din cadrul festivalului.

Sushi-ul servit în orice alt loc care nu se află în Japonia a ajuns să fie considerat ca fiind lipsit de autenticitate şi, deci, o jignire adusă culturii japoneze. Această (falsă) lipsă de autenticitate a pătruns, uşor-uşor, şi în librăriile din întreaga lume. Căci ce loc mai bun pentru a descoperi atâtea culturi la un loc ar fi putut exista? „Cine-şi asumă vocile altor oameni, accentele, dialectal şi idiomurile specifice?”, se întreabă aceeaşi Lionel.

„Ficţiunea e, prin definiţie, lipsită de autenticitate. E ficţiune. E falsă. E un fals mărturisit de la sine, asta e natura formei, e despre oameni care nu există şi evenimente care nu s-au petrecut”. Sunt idei asupra cărora scriitoarea atrage atenţia şi care n-ar trebui să lipsească din nicio listă de argumente în faţa acestor teorii care au dus la controverse în lumea literară.

O falsă dihotomie e folosită de vocile critice când vine vorba de „furtul de identitate” sau de libertatea de exploatare a personajelor. Sigur că autorul are voie să facă ce doreşte cu personajele sale, explică Lionel, făcând referire exactă la recenzii care acuză scriitorii că îşi folosesc personajele pentru propriul fir narativ. Dar ce altceva ar fi parte din firul narativ, din însăşi ficţiunea ca atare? „E cartea lui, iar el a inventat-o”, scrie Lionel, amintind de tânăra de paisprezece ani din Nigeria, personajul din Little Bee, cartea lui Chris Cleave.

Există, în această grijă eronată a celor care scriu recenzii ca cele amintite de Lionel, o neînţelegere a ficţiunii, o deraiere de la bunul mers, o corectitudine politică dusă la extreme şi o confuzie (voită sau negată) între împrumutul cultural şi furtul de identitate.

Ca o explicaţie care ar trebui să constituie un argument mai mult decât suficient pentru cei care promovează ideea că scriitorii n-ar trebui să scrie despre ceea ce nu au experimentat fiindcă nu face parte din cultura sau din viaţa lor, aceeaşi Lionel notează în cadrul discursului:

„Sper că cei care scriu despre crime, de exemplu, nu au cu toţii în experienţa personală o crimă”.

În final, autoarea mărturiseşte că astfel de mesaje i-au creat o senzaţie de restricţie, dar şi de nervozitate, ambele stări care influenţează actul scrierii. E un „climat al fricii” faţă de care Lionel trage un semnal de alarmă. Pledoaria oricui nu face parte din grup e respinsă. E eliminată, de fapt, ideea că viziunea altcuiva asupra unei situaţii în care nu e direct implicat ar putea să fie corectă şi i se refuză, de fapt, dreptul de a fi o „minciună”, o „invenţie”, ficţiune, pur şi simplu.

Ceea ce aceste idei şi curente sau politici uită să ia în calcul e că „apartenenţa la un grup mai mare nu reprezintă o identitate”. „Să fii asiatic nu e o identitate. Să fii gay nu e o identitate. Să fii surd, orb sau imobilizat în scaunul cu rotile nu e o identitate, cum nu e nici dacă eşti într-o situaţie material precară”, explică Shriver.

Şi, tot ea accentuează libertatea pe care literatura o dă pentru străbaterea graniţelor dintre oameni şi culturi:

„Ne limităm propria definiţie a cine suntem şi prezentându-ne ca făcând parte dintr-un grup, ca un reprezentant al tipului nostru, un ambasador al unui amestec, cerem să nu fim văzuţi.
Lectura şi scrierea ficţiunii sunt fireşte mânate parţial de dorinţa de a privi în interior, de a fi introspectivi, reflexivi. Dar forma e, de asemenea, născută din disperarea de a străbate claustrofobia propriei noastre experienţe”.

Revenind astfel la ideea de empatie, la rolul ficţiunii pe care nimeni din exterior nu îl impune, păstrarea vie a empatiei este o urmare reală, palpabilă, a modului în care cărţile ne ajută să străbatem ziduri peste care altfel poate nu am trece niciodată. Într-un context în care ideile de naţionalism exacerbate riscă să cucerească un teritoriu care nu le aparţine, devine esenţial să ne amintim definiţiile de bază şi ideile eliberatoare, precum cele amintite şi de Shriver:

„Spiritul ficţiunii de calitate e una de explorare, generozitate, curiozitate, îndrăzneală şi compasiune. (…) …fictiunea ajută să simţim barierele exasperante dintre noi şi, pentru o scurta perioadă, ne permite să zărim realitatea senzaţională a altor oameni”.

„Noi, scriitorii de ficţiune, trebuie să ne păstrăm dreptul de a purta mai multe pălării – inclusiv sombrero”.

La polul opus, activista Yassmin Abdel-Magied şi-a exprimat opinia vehementă faţă de discursul lui Lionel Shriver, pe care l-a considerat ca o bătaie de joc faţă de cei care vor să li se ceară permisiunea înainte ca poveştile lor să fie spuse.

Numai că, din nou, nu este niciodată vorba de o persoană anume şi nici de o categorie, ci de o poveste, de un personaj inventat, de o trăire care nu proliferează stereotipii, trăsătură inerentă a scriiturii de calitate şi asupra cărora toţi cei care i-au luat apărarea lui Lionel s-au pus de acord.

Iată însă şi opinia scriitoarei Nikesh Shukla, exprimată recent pe marginea aceluiaşi subiect, care a stârnit atât de mult interes şi, de asemenea, zgomot, în lumea literară şi nu numai:

„Iată câteva sfaturi pentru a-l scrie pe celălalt. Fă-ţi temele. Fă-le cum trebuie. Ai grijă ca cineva din cealaltă comunitate să-ţi citească lucrarea înainte să ajungă la cineva care o poate publica. Mai ales dacă persoana care o poate publica nu e din acea comunitate. Nu lua o atitudine defensivă dacă oamenii îţi vor spune că ai înţeles greşit. Să nu crezi că te poţi ascunde în spatele ideii de «e ficţiune şi pot face ce vreau»”.

Această opinie împărtăşeşte însă ideea de a “cere permisiunea” sau de a verifica exactitatea unei poveşti inventate.

Naomi Alderman şi-a exprimat convingerea că există mereu posibilitatea de a greşi în construirea unui personaj dintr-o altă cultură, dar consideră, precum Lionel, că scriitorul trebuie să-şi dea silinţa să facă acest lucru cât mai bine:

„Sigur că scriitorii de ficţiune pot scrie ce vor ei, indiferent de unde vin. Am creat personaje masculine, oameni mai în vârstă decât mine, mai gay decât mine, oameni care au trăit şi murit acum 2.000 de ani (…)”.

Atrage, însă, atenţia că prejudecăţile şi stereotipiile nu trebuie proliferate:

„… trebuie să fi învăţat suficient pentru a înţelege de unde vin aceste idei false şi de ce e atât de periculos să le reproduci. Fă mai bine de-atât. Poartă-te cu personajele tale de parcă ar fi fiinţe umane. Scrie-le ca pe oameni, nu ca pe nişte idei sau stereotipuri”.

Totodată, în faţa temerilor că aceste reacţii sunt o nouă formă de cenzură, Alderman a spus:

„Oamenii care îţi critică opera nu reprezintă o încălcare a dreptului tău la liberă exprimare, e un dar gratuit şi ar trebui acceptat cu recunoştinţă”.

Linda Grant subliniază, în context, şi „încărcătura politică” pe care e de părere că astfel de teorii o conţin:

„Originea ficţiunii e istorisirea unei poveşti, despre tine sau alţii. În termeni practici, împrumutăm în mare, fără milă, vieţile familiilor şi ale prietenilor noştri, dar asta nu e acelaşi lucru precum însuşirea culturală, fiindcă nu are nicio încărcătură politică. Aşa că drept replică faţă de polemică nu am niciun răspuns, sincer nu ştiu. Sper că ficţiunea va ieşi cu bine din asta”.

Philip Hensher reaminteşte, tot pentru The Guardian, diferenţa semnificativă dintre împrumutul cultural şi furtul de identitate culturală:

„Singurul lucru care merită spus despre subiectul împrumutului cultural e că nu are nicio legătură cu identitatea, ci e în întregime despre calitate. Scriitura de calitate poate să facă orice are chef. Scriitura slabă nu poate face nimic. Un scriitor slab nu-ţi poate spune nimic despre cultura lui sau a ei, darămite despre cultura altcuiva. Un scriitor foarte bun se poate arunca în lumi pe care poate doar le-au zărit şi le pot lumina din interior.

(…) Nu are sens să ne ambalăm prea mult cu privire la scriitura de slabă calitate: se blochează singură în timp. Dar orice încercare de a opri scriitura foarte bună, având ca argumente prejudecăţile, sau din motive extra-literare, e regretabilă fiindcă s-ar putea să reuşească”.

Cei care vor să-şi facă auzită vocea, cei care vor să scrie despre orice şi să ajungă la milioane de oameni trebuie să îşi câştige acest drept:

„Nu văd de ce scriitorii ar trebui să presupună că vreun teritoriu anume e al lor fiindcă l-au moştenit. Argumentul-cheie e că foarte puţine griji în afara literaturii ar trebui să se afle în calea scriitorilor buni – nu pretenţia că nimeni n-ar trebui să scrie despre o experienţă care nu e a lor, nici întreţinerea unor privilegii demodate care ţin de rasă, educaţie, sexualitate şi clasă”.

Un alt articol scris de Stephanie Convery aminteşte de mesajul din discursul lui Lionel Shriver şi despre efectele pe care acesta le-a avut în lumea literară.

„În vreme ce pare evident că autorii de ficţiune se vor strădui să scrie din perspective care nu sunt ale lor, mulţi scriitori de culoare consideră că există o relaţie directă între dificultăţile pe care aceştia le întâmpină încercând să ajungă în faţă în lumea literară şi succesul pe care îl au scriitorii albi care descriu oameni de culoare în ficţiunea lor şi care îşi construiesc succesul carierei literare pornind de la asta. Diferenţa dintre reprezentarea culturală şi împrumutul cultural, urmând acest fir logic, stă în faptul ca scriitorul alb spune poveşti (şi, prin urmare, obţine şanse de publicare) care ar fi mai potrivite unui scriitor de culoare”.

Activista Yassmin Abdel-Magied consideră că discursul lui Lionel Shriver a fost un monolog în apărarea dreptului de a exploata poveştile „celorlalţi”, considerând că acest lucru nu e just atâta vreme cât lumea nu e un loc egal.

Multe dintre punctele de vedere exprimate de scriitori pe această temă şi în contextul creat de discursul amintit au avut un argument comun şi au subliniat că nu ar trebui, prin ficţiune, proliferate prejudecăţi şi perspective eronate asupra altor culturi. Însă, de cealaltă parte, nici povestea unui personaj sau a unui singur individ nu poate reprezenta povestea unei întregi comunităţi, a unei întregi ţări, a unei întregi culturi. Identitatea individului îşi păstrează definiţia, iar explorarea altor lumi şi îmbogăţirea universului prin astfel de opere nu poate să facă decât ceea ce a făcut şi până în prezent: să micşoreze distanţe, să elimine idei preconcepute născute din lipsa de informaţie şi să educe empatia cititorilor. Într-o lume care îşi cere din ce în ce mai acut dreptul la păstrarea fără „amestec” a culturii, într-un prezent construit pe schimbul cultural, o diferenţiere de acest fel nu ar însemna decât construirea de noi ziduri, de data aceasta, scrise cu cerneală.

Sursă imagine principală