Museum of London nu e prima opțiune de vizitat când mergi la Londra. Nici a doua, nici a treia. Recunosc că, dacă nu ar fi fost expoziția dedicată lui Charles Dickens, lăsam să treacă și această vizită aici fără să-i compostez biletul. Și era păcat, dar despre asta un pic mai târziu, după ce vă povestesc cum s-au hotarât englezii să-l sărbătorească pe Boz la venerabila vârstă de 200 de ani.
La ce te aștepți când mergi la o expoziție dedicată unui scriitor? Câteva manuscrise, câteva obiecte personale, câteva ediții prime, poate câteva păreri ale unor critici. Praf, plictiseală, scorțoșenie. Ce poți expune în cazul unui om care a scris, nu a creat nimic vizual? Ei bine, poți!
Dickens and London este o expoziție care reface o lume la limita dintre literatură și realitate. E o relație stranie cea pe care Dickens a avut-o cu Londra, o poveste a plimbărilor nocturne, a amestecului între lucrurile frumoase și cele dureroase, a poveștilor personale multate pe zidurile bătrânului oraș.
Dickens avea o memorie fenomenală, aflu din expoziție. Mi-aș fi dorit ca și a mea să fie la fel, să pot absorbi toată informația de acolo și să o pot corela cu cărțile citite demult. Imaginile văzute, detaliile, oamenii întâlniți în plimbările sale nocturne, zgomotele orașului, prietenii, familia se regăsesc mai mult sau mai puțin schimbați în cărți.
În lumea lui Dickens lumina e difuză, literele plutesc, fotografiile de familie sunt mici și gălbejite. Nu ai impresia că ești la o expoziție biografică, ci în mintea cuiva. Proiecțiile și sunetele completează atmosfera. Se sugerează universul lui Dickens fără a ni-l băga nimeni didactic în față. Au fost aduse acolo lucruri din Londra lui Dickens – poarta unei închisori, plăcuțe de străzi, lucruri din hanul unde-și petrecea timpul. Sunt și obiecte personale aici – biroul, călimara, lingura de supă.
Pasiunea lui Dickens pentru teatru și importanța lui în epocă nu sunt ocolite. Avem costume, fotografii, ilustrații. la fel, avem și reproduceri după primele apariții ale romanelor, serializate printre reclame și articole.
Interactivitatea nu lipsește: asculți, cu explicații, engleza veche din romanele lui Dickens, te joci cu stereoscopul, mare invenție pe vremea lui Boz, ești întrebat pe o plăcuță ceva dintr-o carte și când o ridici găsești răspunsul. Sunt lucruri mici dar tocmai această implicare face călătoria prin expoziție mai interesantă și mai personală.
Ți se explică, concret și prin reprezăntări vizuale superb realizate, cum era Londra atunci. Care erau problemele, care erau progresele, care era viața de familie a oamenilor, cum era viața lor socială, ce-i pasiona. Mereu este făcută legătura cu cărțile ceea ce ne spune, încă o dată, căt de conectat era Dickens la lumea în care trăia. Aflăm și lucruri personale – cum a vizitat un tânăr la închisoare, care era lista de cumpărături sau cât de mult l-a afectat moartea prematură a cumnatei sale. Un coșciug mic ne amintește de mortalitatea infantilă din perioada respectivă dar și de Little Nell.
O animație reia grafic și dinamic elementele dintr-un tablou cu Dickens și ale sale personaje iar un scurt film – The Houseless Shadow – combină imagini nocturne din Londra contemporană cu textul Night walks. Încă o dată, e teribil de contemporan. Ba chiar muzeul a lansat și o aplicație de iPhone/iPad, Dark London pe numele ei, cu traseele nocturne ale lui Dickens și cu poveștile lor.
Sună a truism și a placă dinainte înregistrată: cum ar fi să existe așa ceva legat de scriitori români? Căt de mult i-ar apropia de noi? Foarte multă lume venise la expoziția cu Dickens, ba chiar trebuia să te programezi pentru a nu se crea aglomerație. Nu erau turiști, erau londonezi care simțeau că fac parte din poveste – comentau, vorbeau de locurile lui Dickens și de locurile lor dragi, de familii, discutau detalii din cărți.
Câteva cuvinte despre muzeu, că tot ziceam la început că ar fi păcat să-l ratați. Este muzeul unui oraș care se iubește pe sine. Cel puțin în galeriile cu Londra modernă și contemporană, te izbește firescul lucrurilor. E viața de zi cu zi acolo, într-o manieră care nu te lasă indiferent, interactivă, dinamică, vie. Ai o proiecție interactivă cu apa din Tamisa – dacă pui mâna, primești informații despre ce se găsește în ea (pfu, nu vreți să știți!). Un pantofar de modă veche te provoacă la un quiz interactiv. Este reprodusă o grădină de relaxare cu proiecții ce par tridimensionale.
Ai colțuri izolate fonic unde asculți despre problemele actuale ale orașului, de la imigrație la faptul că nu au unde să-și îngroape morții. Ai Dr Martens expuși la rang de cinste, alături de alte icon-uri ale modei ultimului secol. E muzică, modă, punk și revoltele din Brixton, sunt mașini de epocă și Vespa actuale, sunt comunități, e o celulă de închisoare adusă cu totul acolo și multe alte lucruri care te fac să te simți “acolo”.
E un loc unde înțelegi mai multe despre Londra și unde ajungi să o simți aproape, cu toate poveștile și contrastele ei. Mai mult decât atât, ca toate muzeele importante, e un spațiu unde te simți bine. Pe Dickens îl găsiți acolo până pe 10 iunie și își merită din plin cele 8 lire. În restul muzeului intrarea e liberă.
