Au trecut peste douăzeci de ani de la căderea comunismului şi încă mai sunt multe de aflat, de discutat, de înţeles. Ca să nu mai vorbim despre faptul că un adevărat proces al comunismului (aşa cum se întâmplă după înlăturarea unui sistem opresiv, abuziv) încă îşi mai aşteaptă rândul şi, dacă e să fim realişti, probabil că e puţin cam târziu. Şi cu toate acestea, încă mai ies din ruine semne ale vechiului regim, încă mai apar suprize în legătură cu diverse personaje ale vieţii politice şi nu numai. Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de perioada comunistă la noi este activitatea Securităţii, acel organ de control ce oferea iluzia omniprezenţei. Din când în când, mai răsare câte un dosar de informator al unei personalităţi pe care nu ne-o închipuiam făcând acest pact, se face puţină vâlvă, apoi totul se linişteşte (suntem un popor iertător, după cum spune, pe jumătate glumind, Jan Willem Bos). Ipocrizia este poate trăsătura cea mai pregnantă atunci când se vorbeşte despre condamnarea comunismului, căci tocmai persoanele care sunt cele mai „vocale” sunt, de fapt, cele cu un trecut incert, aşa că nu e surprinzătoare neîncrederea tot mai accentuată faţă de luările de poziţie împotriva vechiului regim.

Dacă de perspective „din interior” nu am dus lipsă, de cele ale oamenilor care proveneau din afară şi care să vorbească şi cu o minimă obiectivitate, cred că încă avem nevoie. Aşa că publicarea cărţii lui Ian Willem Bos Suspect. Dosarul meu de la Securitate (Editura Trei), în anul 2013, aduce o perspectivă proaspătă asupra unei perioade despre care mai ales generaţia mai tânără cunoaşte nu neapărat puţin, cât primeşte informaţii adesea contradictorii, spune pe un ton pătimaş, care nu ajută cu nimic la aflarea unor fapte.

Jan Willem Bos, care s-a remarcat ca un excelent traducător de literatură română în olandeză (Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Urmuz etc.), a avut ocazia să cunoască România într-o perioadă foarte tulbure, anii ’80 (a fost lector la catedra de olandeză a Universităţii din Bucureşti, între 1982 şi 1984), diferită chiar şi de anii 1978-1979, când venise cu o bursă în Bucureşti.

Dacă te aştepţi să intri de la început în povestea personală a urmăririi lui Bos de către Securitate, va trebui să ai puţină răbdare şi să treci de un prim capitol în care se vorbeşte, pe scurt, dar percutant, despre istoria României în perioada comunistă. E o perioadă a cărei istorie nu o cunoaştem foarte bine nici măcar noi şi adesea vorbim despre ea din auzite sau din poveştile altora. Aşa că mi se pare bine-venită această iniţiativă de a începe o relatare personală pornind de la contextul general, pentru a înţelege mai bine situaţiile particulare.

Să nu vă aşteptaţi însă să descoperiţi în povestea urmăririi lui Jan Willem Bos de către Securitate un scenariu spectaculos, de film. Aşa că dacă doriţi picanterii din „Epoca de Aur”, nu e cartea potrivită. Povestea e simplă: Jan Willem Bos era un străin şi, în consecinţă, era privit cu mai multă suspiciune. Raporturile cu străinii erau descurajate constant şi chiar la facultate, studenţii străini nu interacţioanu foarte mult cu cei români, formând o insuliţă separată.

Povestea lui Jan Willem Bos este specială în sensul că persoana care a fost pusă de Securitate să-l urmărească era un bun prieten al său, Doru. Şi de aici scenariul nu evoluează în unul melodramatic, în care este vorba despre trădare şi minciună, ci dimpotrivă, e o poveste a unei prietenii extrem de frumoase, de admirat: Doru îi spune că a fost pus să dea rapoarte la Securitate despre el şi de atunci, au discutat împreună ce să spună şi ce nu agenţilor. De apreciat este faptul că autorul cărţii vorbeşte despre Securitate nu numai din perspectiva cu care suntem noi obişnuiţi (probabil că atunci când relatările vin din partea românilor, tonul este mult mai pătimaş şi mai subiectiv), ci o prezintă şi din unghiul carenţelor sale: Securitatea nu a fost nici pe departe acel organ de control omniştient de tip Big Brother, era imposibil să verifice tot, să fie peste tot. Agenţii îşi făceau de multe ori munca superficial, erau neatenţi, fiind ei înşişi, de cele mai multe ori, nişte funcţionari care făceau această activitate mai mult sau mai puţin din convingere (de fapt, majoritatea erau oameni şantajaţi, care deveneau „informatori” de frică, nu din credinţa în idealurile regimului).

Jan Willem Bos realizează o descriere elocventă a activităţii Securităţii şi a modului în care aceasta a ajuns să inducă frica şi să genereze o stare de paranoia. Orice străin era clar vizat, dar chiar şi românii care, de pildă, vizitau organizaţii străine, precum British Council. Dacă disidenţii erau o ţintă clară, e umitor cum alte grupuri intrau şi ele în vizorul Securităţii:

Mulţi alţii care nu se conformau legilor, regulilor şi normelor societăţii socialiste, deseori nescrise, puteau conta pe atenţia Securităţii: românii care întreţineau relaţii neoficiale cu străinii, participanţii la slujbe religioase, nonconformiştii, băieţii cu plete, ascultătorii postului Radio România Liberă, bancagiii [cei care făceau bancuri politice], precum şi, în anii ’80, gorbacioviştii”.

Un ghid complet pentru perioada comunistă nu poate exclude nici… bancurile, aşa că, după v-aţi familiarizat sau v-aţi reamintit date şi evenimente din comunism, vă puteţi amuza, la finalul cărţii, cu o serie de bancuri care circulau intes în acea vreme şi care „erau văzute de regim aproape ca un act de rezistenţă”. Închei în această notă:

Ceauşescu se trezeşte de dimineaţă, iese pe balcon şi salută soarele:

– Bună dimineaţa, soare!

– Bună dimineaţa, conducător măreţ, gânditor de la Dunăre, cel mai iubit fiu al poporului, îi răspunde soarele la salut. Datorită ţie, România atinge noi culmi de bunăstare şi progres.

Ceuşescu iese după masa la prânz la o plimbare în grădină şi salută din nou soarele.

– Bună ziua, soare!

– Bună ziua, stejar al Carpaţilor, îi răspunde soarele. Datorită eforturilor Tale pentru pacea mondială, toate popoarele progresive se bucură de o existenţă lipsită de griji.

După cină, Ceuşescu salută din nou de la balcon soarele la apus:

– Bună seara, soare!

– Hai sictir, dictator afurisit, se răsteşte la el soarele. Am plecat în Vest”.

 

 

 

Jan Willem Bos, Suspect. Dosarul meu de la Securitate

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *