Secole de-a rândul, femeile au purtat adevărate lupte pentru a obţine un alt statut social care să depăşească rolurile discriminatorii şi portretele stereotipe de care aveau parte în cadrul societăţii, a cărei „elită” era eminamente masculină. La răscrucea secolelor XIX şi XX se întâmplă şi acest miracol. La Belle Époque a exaltat mitul femeii şi o serie de scriitoare au încercat să realizeze o răsturnare a ideilor referitoare la sexul feminin, la drepturile, obligaţiile şi mai ales la independenţa femeilor. Sunt înfrânte acum o serie de vechi rezistenţe precum ignorarea, respingerea, scepticismul, ironia sau neîncrederea, fără ca prejudecăţile să fie pe deplin spulberate, în special în ceea ce priveşte statutul de femei-creatoare.
Dacă în Franţa prozatoarea Colette¹ şi poeta de origine română Anna de Noailles² sunt cele care reuşesc, prin cărţile şi prin atitudinea lor, să ofere o altă perspectivă asupra relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, în Anglia vocile feminine au fost mai numeroase şi mai puternice (George Sand, George Eliot, surorile Brontë, Virginia Woolf), operele lor aducând nu numai o schimbare în paradigma literaturii a cărei tematică se ramifică, dar şi noi viziuni asupra lumii. Şi în România îşi fac apariţia femeile-scriitoare, stârnind însă ecouri divergente, atunci când nu au fost trecute cu vederea.
Aşa zisa literatură feminină (în sensul de a fi scrisă de femei), a fost şi este considerată deseori o problemă falsă, căci „nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a ataşa un sex anume literaturii”, consideră Eugen Negrici în Iluziile literaturii române. Potrivit acestuia, literatura feminină, „concept confuz, deci comod şi util”, şi-a construit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, la începutul secolului XX, un spaţiu propriu în cadrul literaturii române într-o perioadă fastă schimbărilor, beneficiind de o conjuncţie fericită a astrelor care au făcut-o atractivă.
Ca o revanşă faţă de ruralismul tematic, simplismul tipologic sau faţă de reflectarea obiectivă a realului exterior, se resimte nevoia de „sondarea a interiorităţii, de investigare a cutelor sufletului şi a neliniştilor intelectuale, un jind al introspecţiei şi al confesării, o curiozitatea pentru stările de conştiinţă netipice şi pentru intimitatea greu revelabilă. […] S-a întâmplat ca această aspiraţie a prozei noastre – a unei proze neîmplinite sub aspect analitic şi cu destule prejudecăţi, inclusiv prejudecata frumosului artistic – să fie sincronă cu debutul unui proces de emancipare a femeii, de dezlegare de constrângerile societăţii patriarhale şi chiar de tirania falocrată. Acest proces a presupus la început, în faza lui exhibitorie, o bravare a eliberării de complexe şi o înfruntare, în forme specifice, a pudibonderiei”.
Printre scriitorii care au aderat, conştient sau nu, la acest „program” s-au numărat şi destul de multe scriitoare³, fenomen care îi determină pe critici să vorbească despre o „literatură feminină” şi chiar despre o „familie psihologică” a scriitoarelor europene (Lovinescu şi Sebastian) în care pot fi încadrate şi scriitoarele românce, fiind, însă, greu de stabilit în ce măsură este vorba de un fenomen de sincronizare sau de preluare a unor modele.
Cert este faptul că sfârşitul secolului al XIX-lea a impus o modificare majoră în relaţia femeilor cu literatura, odată cu accesul la educaţie şi cu lărgirea experienţelor de viaţă (deschizând astfel posibilitatea ca femeile să beneficieze, după cum îşi dorea Virginia Woolf, de răgaz, bani şi o cameră a lor). Dacă până acum femeile aveau doar rolul de sursă de inspiraţie a bărbaţilor scriitori, sau de cititoare, de aici înainte femeia apare în calitate de creatoare, ceea ce face ca noţiunea de scriitor să fie divizată, prin perceperea literaturii feminine ca un compartiment separat, ca un „ghetou” al marii literaturii, cu atât mai mult, cu cât, după cum remarca şi Virginia Woolf într-un articol din 1929, în naraţiunea feminină apare un element cu totul absent în scrisul masculin, element ce distorsionează scrisul: dorinţa de a pleda pentru o cauză personală sau de a transforma un personaj în purtătorul de cuvânt al unei nemulţumiri personale.
Dacă până acum femeile apăruseră în literatură doar ca nişte creaţii ale bărbaţilor, acum apar prin ele însele şi scriu despre ele aşa cum nu se mai scrisese, explorând particularităţile propriului sex, romanul devenind deseori depozitar al emoţiilor personale. În plus, de multe ori, valorile unei femei nu au coincis cu cele ale bărbatului, iar atunci când acestea au încercat să schimbe prin scrisul lor o scară de valori curente, criticii de sex opus au fost surprinşi şi au văzut în această încercare nu doar o viziune diferită, ci şi una şubredă, neinteresantă şi sentimentală. Deci inferioară şi condamnabilă.
În consecinţă, divizarea a fost deseori dublată de tendinţe izolator-depreciative care au privat literatura scrisă de femei de nişte analize aplicate, pe text. În România, de această convenţie a opoziţiei literare masculin/feminin s-au prevalat multe din vocile critice ale vremii, clasificarea implicând, deseori şi diferenţieri valorice, crescute, chiar la case mari, din solul fertil al misoginismului. A derivat de aici un sens peiorativ al consideraţiilor ce vizau „literatura feminină”, „proza feminină” sau „ideologia feminină”, urmărindu-se o minimalizare sistematică a acestora, inclusiv prin fixarea unor trăsături reducţioniste care s-ar transfera obligatoriu de la portretul standard al femeii la produsul artistic al acesteia.
Un caz paradoxal este cel al lui Eugen Lovinescu. Deşi unul dintre criticii care a promovat cel mai mult scriitoarele, acesta a fixat la modul apodictic aşa-zisele constante ale literaturii feminine: instinctualitate, senzualitate, sentimentalism, pudoare, lirism, fragilitate, mister feminin şi, mai ales, subiectivitate, generând un veritabil sistem de opoziţie la literatura „masculină”, căci bărbatul ar fi, în prejudecăţile vremii: cerebral, lucid, obiectiv, ferm, organizat, eficace, măreţ, etc. Opoziţia subapreciativă s-a dovedit nejustificată, căci, pe de o parte, nu tot ce era subiectiv s-a dovedit minor şi nici apanajul femeilor (vezi proza lui Henry James, Marcel Proust, James Joyce sau, la noi, Camil Petrescu, Blecher, Mircea Eliade, Anton Holban), iar, pe de altă parte, nu toată proza feminină este subiectivă şi nu toate soluţiile artistice provin de la simţuri.
Atititudinea lui Lovinescu faţă de femei/literatura femeilor este contradictorie, după cum remarca şi Elena Zaharia-Filipaş în Studii de literatură feminină. Aceasta recunoaşte în atitudinea lovinesciană două tipuri de constructe mentale în relaţie de opoziţie şi de concurenţă: misoginul (marele critic compară condiţia feminină cu condiţia felinei sau a porumbiţei aflate în perioada rutului) şi domnul curtenitor, putându-se observa un hiat între bărbatul Lovinescu şi criticul literar Lovinescu. Acesta şi-a exprimat deseori neîncrederea în vocaţia creatoare a femeii, dar, în acelaşi timp, nu a dat curs, profesional, discriminărilor legate de persoana autorului, cenaclul său având uşile larg deschise pentru numeroase scriitoare (Hortensia Papadat-Bengescu, Cella Serghi, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, etc.).
La rândul său, Eugen Negrici remarcă: „De mirare la un intelectual de anvergura lui Lovinescu această neglijenţă logică, această grabă cu care cedează reflexului unei mentalităţi tradiţionale despre femeie. El, promotorul modernităţii, trădează o suficienţă de tip macho, o lipsă de sensibilitate, o simpatie malonestă, indulgentă şi uneori o abia reţinută mefienţă faţă de produsele doamnelor literaturii române”. Elocvent pentru această prejudecată (trecătoare, totuşi) a lui Lovinescu este poate şi gestul (bineintenţionat, de altfel) de a o sfătui pe Ioana Postelnicu (de fapt, un pseudonim al Eugeniei Banu, ales tot de Lovinescu) să debuteze cu un pseudonim bărbătesc: „Trebuie să menţionez că la început mă botezase Sergiu Duşescu, socotind că e mai bine să scriu sub un nume de bărbat. Sub acest pseudonim au apărut în Adevărul Literar note dintr-o excursie”, mărturiseşte aceasta.
G. Călinescu a fost, însă, mult mai categoric în refuzul de a acorda credit literaturii scrise de femei. Eugen Negrici vorbeşte, în cazul lui G. Călinescu, de o „acreală misogină”, căci şi acesta îi fixa femeii un perimetru previzibil şi de nedepăşit, cu un inventar al atitudinilor ei potenţiale şi cu repertoriul rolurilor menite personajului feminin pe scena vieţii şi, implicit, pe scena literaturii.
În capitolul dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu, G. Călinescu face aprecieri globale privind natura şi rolul femeii în societate, de unde ar deriva şi însuşirile artistice ale acesteia. Stăpânită mereu de problema raporturilor cu bărbatul şi a procreaţiei, „gândirea ei este total practică, prin urmare din câmpul sentimentelor. Femeia e o fiinţă sociabilă şi etică. Niciodată ea nu s-a plâns de nerecunoaşterea contemporanilor şi n-a aşteptat reabilitarea postumă. O femeie trăieşte în societate, ea însăşi fiind producătoare de indivizi. De aceea literatura feminină are două aspecte ce se pot reduce uşor la unitate: sunt femei de tipul moral, care cântă iubirea de copii, virtuţile casnice şi civice şi dragostea ca o instituţie, mai rar însă patria, aceasta fiind o idealitate, uneori primejdioasă pentru viaţa copiilor, contra sentimentului egoist de mamă; sunt în sfârşit femei de tipul curat fiziologic, cum era Contesa de Noilles, care cântă fără acoperământ dorinţa de împreunare, aspiraţia de a fi iubită de bărbat şi bucuria de a trăi trupeşte.
Psihologiceşte, H-P.-Bengescu înfăţişează îmbinarea superioară a acestor două atitudini. Literatura sa, chiar aceea din urmă, pretinsă obiectivă, e o literatură fundamental feminină, fără nici o scăpare din cercul închis al condiţiei sexuale, lipsită întâi de toate de interes pentru ideile generale, pentru finalităţile îndepărtate ale universului, pentru simboluri şi pentru problema morţii cosmice” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent).
Din punctul de vedere al lui G. Călinescu, e o literatură condamnată din start să fie „plată”, prin atenţia acordată mărunţişurilor, prin enorma intensitate a vieţii fiziologice, prin senzualitatea păgână, prin imposibilitatea de a se sustrage dictaturii simţurilor, a trupului de vibraţiile căruia depinde mersul întregului univers, redus la drame fiziologice. De aceea, în opera H. P.-Bengescu nu ar exista tipuri, caractere, oameni buni ori oameni răi, ci indivizi bine ori rău conformaţi, sănătoşi sau bolnavi, autoarea descriind totul cu atenţia calmă a infirmierei, neavând acces la idei generale şi simboluri. De fapt, conchide criticul, „cam toată opera nu trăieşte din acţiuni, ci, ca o adevărată operă de femeie, din colportaj. Eroinele se vizitează şi bârfesc, născând literatura tainelor de alcov, a clevetirilor şi a insinuărilor calomnioase. Opera toată a Hortensiei Papadat-Bengescu este o lungă, fină, inteligentă clevetire de femeie de lume, într-un limbaj imposibil, absolut vorbit”. Deci limbajul este de femei, fondul de estetism este pueril, Concert din muzică de Bach este „un roman feminin, de aspiraţii terestre”, „Rădăcini ar fi romanul crizelor intime femeieşti. Însă tot ce e legat de fiziologie nu e fundamental în literatură”… În ceea ce o priveşte pe Henriette Yvonne Stahl, literatura ei este „feminină întrucât se sprijină în chip discret pe problema fericirii femeii”, iar „Cucoana Olimpia de Lucia Mantu (Camelia Nădejde) e un soi de monografie a existenţei unei gospodine de ţară”. Cele câteva scriitoare despre care scrie Călinescu, sunt toate privite prin lentila clişeizantă a feminităţii lor ce se răsfrânge obligatoriu, şi la modul nociv, în operele literare.
Poate că în replică la astfel de consideraţii, H. P.-Bengescu, întrebată fiind într-un interviu cum priveşte literatura făcută de femei, răspundea: „Nu privesc în nici un fel anume literatura făcută de femei. Cunosc numai opere şi scriitori, dintre care unele şi unii poartă iscălitura unui nume feminin”. Este o luare de poziţie mai discretă, dar asemănătoare, cu cerinţa imperativă şi aparent paradoxală a Virginei Woolf care le pretindea scriitorilor, femei şi bărbaţi, ca opera lor să fie „masculin de feminină sau feminin de masculină”, din nevoia de a suspenda sexualitatea, de a se elibera de prejudecăţi şi de îngrădiri superficiale.
Un pas înainte în încercarea de a depăşi schematismul simplificator al celor două categorii antagonice prin care se trasa o graniţă de netrecut între bărbaţi şi femei şi, implicit, între produsele artistice ale acestora, este făcut tot de Lovinescu care, în 1939 publică în RFR o „Notă asupra literaturii noastre feminine” unde face o distincţie majoră între literatura femeilor, literatura feminină şi literatura feministă: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor şi literatura feminină – fără a mai pomeni şi de literatura feministă, al cărei caracter tendenţios şi programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepţia strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică elementele esenţiale ale feminităţii, ci poate avea şi alte caractere, întrucât arta nu trebuie să cunoască legile sexelor” („Notă asupra literaturii noastre feminine”, RFR, Anul IV, 1 iulie 1939, nr. 7).
Şi Mihail Sebastian a recurs la opoziţia masculin/feminin în receptarea operelor literare, însă a făcut-o într-un sens apreciativ pentru femeile creatoare. După propriile-i afirmaţii, scrisul feminin l-a atras pe Mihail Sebastian irezistibil, îndeosebi prin „lipsa de frivolitate” şi prin „gravitatea” pe care o aducea cu sine. De asemenea, senzualitatea şi „gravitatea de simţire” reprezintă pentru Sebastian unele cele mai importante constante particulare ale literaturii feminine. Şi în analiza literaturii scrise de femei, Sebastian rămâne consecvent cu sine însuşi şi fidel principiului că marile opere literare se individualizează prin puterea de absorbţie a omenescului şi a universalităţii condiţiei umane.
În analizele sale, încearcă să surprindă un soi de energie lăuntrică, de însufleţire a gândirii ce străbate subteran opera, ascunzându-se în spatele acesteia. Simţul critic îi rămâne ascuţit şi în receptarea acestei literaturi, manifestându-se în sentimentul de valoare pe care textele îl deşteaptă, scriitoarele comentate dovedindu-şi de-a lungul anilor importanţa: Virginia Woolf, Katherine Mansfield, Emily Brontë, George Sand, Hortensia Papadat-Bengescu, Martha Bibescu, Henriette Yvonne Sthal, Cella Serghi sau Lucia Demetrius. În ceea ce priveşte sfera feminină din literatura română, Sebastian a cunoscut îndeaproape fenomenul pentru care a avut multă preţuire, după cum ne dovedesc articolele sale. Receptarea sa a fost una pozitivă, trăsăturile specifice identificate fiind onorante. Mai mult decât atât, aceste femei scriitoare au fost nişte prezenţe concrete în viaţa sa, prietene sau iubite.
¹Colette (1873-1954), încurajată de soţul său, Willy (un faimos bisexual), a scris o serie de cărţi din ciclul Claudine, personaj feminin care avea să devină un mit, un simbol al aspiraţiilor feminine la o libertate mai mare. Iniţial, cărţile scrise de ea au fost publicate sub numele soţului său, dar în 1906 aceasta divorţează şi obţine dreptul de a-şi semna cărţile. Odată cu ciclul Claudine, se lansează şi o modă Claudine care atinge dimensiuni inimaginabile, succesul de librărie transformându-se într-un triumf comercial (oglinzi Claudine, pălării Claudine, loţiuni Claudine, etc) şi întâmpină, dincolo de reuşita literară, şi o adeziune socială care subliniază dorinţa de emancipare – a corpului, a veşmintelor, a moravurilor. Collete îşi taie părul, apare dezbrăcată pe scenele music-hall-urilor, scrie romane lejere, ascociind scriitura cu propria-i viaţă, într-un efort natural de eliberare. Majoritatea textelor sale sunt focalizate pe „războiul” dintre cele două sexe.
²Anna de Noailles (1876-1933) a fost scriitoare franceză de origine română, născută prinţesă Brâncoveanu, vară a prinţilor Bibescu. Vedetă a saloanelor mondene din Parisul începutului de secol XX, după publicarea volumului de poezii Le cœur innombrable, a fost primită în Academia Franceză şi a devenit prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. A fost singura femeie poet din timpul ei care a primit cea mai înaltă recunoaştere publică, fiind admirată de mari scriitori ca Maurice Barrès, Jean Cocteau sau Pierre Loti. Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi din Parisul secolului XX: Proust, Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Opera sa este descrisă ca dionisiac-extatică, senzuală, erotică, jucăuşă şi uneori violentă. Anna de Noailles a fost modelul contesei Gaspard de Reveillon din romanul Jean Santeuil al lui Marcel Proust (ca şi acesta, la 40 de ani se retrage în propria-i cameră unde îşi scrie opera), iar chipul său a fost pictat de numeroşi artişti renumiţi. În 1906, chiar Auguste Rodin îi sculptează bustul, lucrare ce poate fi azi admirată la Metropolitan Museum, din New York. La slujba sa de înmormântare ţinută la Biserica Ortodoxă din Paris au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii sale.
³În 1935 apare prima prima antologie de literatură scrisă de femei – Evoluţia scrisului feminin în România, de Mărgărita Miler-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, cu o prefaţă de E. Lovinescu, Bucureşti, Editura Bucovina. În volum scriitoarele sunt grupate în cele care scriu în limbi străine – Dora d’ Istria (pseudonimul principesei Elena Ghica), Carmen Sylva, M. S. Regina Maria, Elena Văcărescu, Iulia Haşdeu, Ana de Noilles, Martha Bibescu – şi cele care scriu în limba română – Elena Hartulari, Matilda Cugler-Poni, Maria Mavrodin, Sofia Nădejde, Constanţa Hodoş, Elena Niculiţă-Voronca, Elena Sevastos, Maria Cunţan. Aceste două linii – „universalistă” şi locală – se prelungesc până în prezentul autoarelor, antologia completându-se cu biografiile lor şi fragmente din operele altor scriitoare române: Hortensia Papadat-Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Elena Farago, Otilia Cazimir, Lucia Mantu, Claudia Millian, Alina Călugăru, Constanţa Marino-Moscu, Alexandrina Scurtu, Agata Bacovia, etc.
(Acest subiect este dezvoltat în volumul Sebastian și lumea lui, Editura ART, 2013)
Sursă imagine principală
Nu cred ca la noi s-a manifestat misoginismul in literatura asa de profund. Interesant este ca in scoala nu am invatat nimic despre acest lucru. Chiar si termenul imi pare necunoscut ,,literatura feminina”. De studiat si aprofundat problema. M-ai facut curioasa.
Am ajuns la acest articol din furie fata de editura Litera, care, pe site-ul oficial, are categoria:”Literatura pentru femei”, in cadrul careia cartile in vanzare erau scrise doar de femei. Nu-mi vine sa cred ca in anul 2020 misoginismul si felul in care sunt privite femeile creatoare e atat de asemanator secolului trecut!
Felicitari pentru articol!