Bookaholic

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, de Rachel Joyce, este o carte care te scoate din casă și te invită la plimbare. O citești în câteva ore, stând comod pe canapea sau într-un fotoliu, și, pe măsură ce dai paginile, începi să te uiți tot mai des pe fereastră (iar primăvara asta e așa frumoasă!), dorindu-ți să te plimbi.

Doar să te plimbi, fără nimic altceva. Să te plimbi, să asculți, să observi, să simți pământul sub fiecare pas, să auzi păsărelele, să lași vântul să-ți ciufulească părul, să tragi aer adânc în piept și să nu te mai gândești la altceva. Să mergi privind copacii și casele, să nu mai răspunzi la telefon și, în schimb, să stai să privești oamenii și să vorbești cu ei. Să-i asculți. Să-i asculți cu adevărat și să-i privești în ochi.

– Nimeni nu e de speriat din clipa în care te oprești să-l asculți.

Vei descoperi că toți au o poveste de spus, alta decât cea pe care o spun aparențele, și vei învăța să nu te mai temi de ei și să nu-i mai judeci. Și, cu puțin noroc, vei învăța să te accepți și pe tine, cu toate greșelile și neajunsurile tale, cu toate alegerile greșite și cu toate regretele tardive pentru lucrurie pe care ai ales să nu le faci.

Urmărindu-l pe Harold Fry în pelerinajul său mi-am adus aminte de una dintre frazele strălucite ale lui Gaston Bachelard, genul acela de afirmație scurtă la care te poți gândi toată viața, fără a-i epuiza toate înțelesurile posibile: „În om, totul drum”.

Harold își dădu seama că, atunci când o persoană se înstrăinează de lucrurile pe care le cunoaște și se comportă ca un simplu trecător, lucruri neașteptate capătă o nouă semnificație.

Pornit pe jos, aproape întâmplător, într-o călătorie de peste 800 de kilometri, Harold Fry descoperă (și noi odată cu el) că putem renunța la toate cârjele de sprijin fără de care ni se pare că nu putem trăi: pantofi comozi pentru drum, încălțăminte potrivită pentru drumeții, card bancar, telefon mobil (eventual cu GPS, ca să nu riscăm să greșim, doamne ferește!, drumul). Descoperă plăcerea pierdută a străbaterii unui drum, o plăcere uitată de când cu mania de a străbate cât mai repede distanțele pentru a ajunge la destinație când, de fapt, drumul făcut până la acea destinație este o parte esențială a călătoriei.

Alături de drumul fizic prin satele și orașele Angliei contemporane (scurte descrieri aproape lirice sunt de găsit pe tot parcursul cărții), călătoria lui Harold Fry cuprinde, pe lângă această parte spațială, și o dimensiune temporală. La un moment dat, drumul lui nu se mai măsoară în kilometri parcurși, ci în amintiri pe care le dezgroapă, le retrăiește, regrete tardive pe care încearcă să le accepte și adevăruri cumplit de triste despre viața sa pe care încearcă să le asimileze.

„Trecu pe lângă alți drumeți, cu care schimbă câteva cuvinte despre frumusețea peisajului și venirea verii, înainte de a-și ura drum bun și a merge fiecare în legea lui. Harold ținea șoseaua, cotind și dând ocol dealurilor odată cu ea. Ciorile își luau zborul din copaci, fluturând mânioase din aripi. O căprioară tînără țâșni printre tufe. Mașinile apăreau duduind de nicăieri și dispăreau la fel de repede. Câinii se agitau în dosul porților, și văzu câțiva bursuci, seănând cu niște greutăți îmblănite, dând târcoale șanțurilor. Când vântul se înteți un pic, un cireș falnic, încoronat cu flori, se scutură, și petalele lui plutiră în jur ca niște confetti. Harold era pregătit pentru orice fel de surpriză. O astfel de libertare era nespus de rară.”

Dincolo de frumoasele descrieri ale plăcerii pe care ți-o provoacă străbaterea la pas a unui drum, partea cea mai frumoasă a romanului a cea referitoare la poveștile oamenilor. Mergând în ritmul profund uman al propriilor pași, Harold descoperă, pe lângă frumusețea naturii și a peisajelor, și frumusețea pierdută a oamenilor, alături de o încredere renăscută în umanitate, în dorința (intrinsecă) a oamenilor de a fi (mai) buni, de a visa, de a se sacrifica.

„Harold se gândi la oamenii pe care îi întâlnise pe drum. Fiecare era altfel, dar nici unul nu i se păruse ciudat. Se gândi la propria viață, la cât de obișnuită părea din afară, când, de fapt, era atât de întunecată și plină de necazuri.”

Fiecare om e o poveste și, atunci când nu alergăm de colo-colo în viteza mașinii, a trenului sau a avionului, regăsim timpul și plăcerea conversației și a apropierii pe care ți-o dă conștientizarea faptului că toți suntem oameni și că toți suntem singuri.

„Învățase deja că natura obișuită a oamenilor îl umplea de mirare și tandrețe, dar și de singurătate. Lumea era alcătuită din oameni care puneau un picior în fața celuilalt; o viață putea să pară obișnuită doar fiindcă cel care o trăia făcea asta de foarte mult timp. Acum nu mai putea trece pe lângă un necunoscut fără să recunoască un adevăr: că toți erau la fel și, în același timp, unici; și că aceasta era dilema condiției umane.”

Din punctul meu de vedere, romanul a avut un singur minus: autoarea a construit povestea ca un puzzle alcătuit din trăiri prezente, amintiri și regrete (mai ales regrete) pe care trebuie să le pui cap la cap pe măsură ce Harold străbate Anglia pe jos. Însă, aproape de final, realizezi că a ascuns în mânecă piesa cea mai importantă a puzzle-ului, cea care făcea legătura între toate celelalte fragmente și te-a indus, voit, în eroare. Iar asta nu dă prea bine. E adevărat că eu sunt o cititoare foarte atentă la felul în care e construită o poveste și, mai ales, finalul, așa că e foarte posibil să fiu subiectivă, însă tot cred că e o greșeală de construcție să induci deliberat cititorul în eroare ascunzând informațiile esențiale.

Însă, dincolo de această „greșeală”, am citit cu mare plăcere cartea și chiar cu nerăbdare. Deși profundă, e scrisă într-un stil lejer care te face să nu o mai lași din mână câteva ore și să savurezi, pur și simplu, povestea. Mi-a plăcut felul în care a fost scris romanul, Rachel Joyce are o scriitură în același timp sensibilă și descriptivă (fără a fi obositoare), mi-a plăcut povestea de iubire (o iubire diferită de pasiunea arzătoare cu care ne-au obișnuit scenariștii de la Hollywood, o iubire care rabdă, care rezistă, care nu renunță, care înțelege) și mi s-a părut frumos chiar și finalul (în ciuda păcălelii intenționate și nereușite).

E o carte care te face să visezi la o vacanță tihnită, dar una în care să nu alergi de colo-colo cu aparatul foto de gât să bifezi cât mai multe „obiective turistice”, ci în care îți acorzi răgazul unei tihne liniștite în care să privești fără grabă lumea și oamenii.

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, de Rachel Joyce, Ed. Litera, 2014, trad. Petru Iamandi, col. „Premium”