Cine ascultă muzica elveţianului Stephan Eicher ar putea fi interesant şi de omul care se află în spatele versurilor în franceză – Philippe Djian, prolific autor francez de origine armeană, câştigând celebritatea odată cu romanul 37°2 le matin, care a şi fost ecranizat de Jean-Jacques Beineix. Printer cele mai recente cărţi ale sale se numără Les Impardonnables (2009), tradus şi la noi anul acesta la Editura Trei, cu titlul Greşeli de neiertat, o dramă de familie, în care relaţiile disfuncţionale, trădările şi chiar cruzimea nu mai lasă loc iertării sau împăcării. Romanul lui Djian răstoarnă clişeul că în familie există întotdeauna un drum al întoarcerii, o mică portiţă ce ne rămîne deschisă indiferent de greşelile pe care le-am comite. Dar atunci cînd greşelile se tot repetă, cînd sînt făcute cu luciditate şi cu conştientizarea totală a răului provocat, atunci sângele… se poate face apă.
Un roman al interiorităţii, Greşeli de neiertat este centrat pe figura scriitorului Francis, încă de succes, în ciuda unei vieţi care nu a fost deloc blândă cu el şi care l-a deturnat adesea de pe traseul creaţiei. Perspectiva naraţiunii îi aparţine în totalitate lui, astfel că avem acces la lumea observată prin prisma unei personalităţi puternice, care primeşte lovituri peste lovituri şi îi sunt permanent puse la încercare răbdarea, puterea de a iubi şi de a se vindeca.
Deşi personajul principal este un scriitor, interesant mi se pare faptul că focusul nu este pe zbuciumul prin care trece în actul creator, ci pe capacitatea lui de a rezista dificultăţilor din viaţa reală. Dacă în ochii celorlalţi el pare un „bătrân animal mizantrop”, intrând în rândul scriitorilor trecuţi de vârsta a doua, „în preajma cărora nu se mai putea trăi”, el este, în fapt, un om care încearcă din răsputeri nu numai să facă faţă prezentului ironic, ci şi unor traume încă nevindecate din trecut.
Şi cum s-ar putea vindeca nişte traume provocate de una dintre cele mai cumplite experienţe: să-ţi vezi familia murind în faţa ta? Maşinăria infernală a memoriei şlefuieşte prezentul şi, implicit, raportarea la ceilalţi. Scriitorul, deşi conştient de acest mecanism perfid, nu poate să-l oprească, şi atunci relaţiile sale cu oamenii din jur, cu singura fiică ce supravieţuise unui cumplit accident, cu noua soţie, pe care nu poate să nu o compare cu prima, se stabilesc doar cu jumătăţi de măsură, pe simulacre de realitate. Interesant este că personajele nu trăiesc în trecut, dar, poate mai rău, acest trecut este transfigurat într-un prezent în care nimic nu mai poate fi simţit şi experimentat cu deschiderea noului.
Glisarea dintre trecut şi prezent nu se întâlneşte foarte des, dar este un proces firesc atunci când trecutul este atât de dur încât orice privire întoarsă înspre el poate provoca noi traume. Nici nu este însă nevoie de o pendulare a personajelor între cele două planuri, pentru că însuşi prezentul este fracturat între impulsul de merge mai departe şi tendinţa de trăi în virtutea inerţiei.
Greşeli de neiertat explorează foarte atent şi relaţiile problematice inevitabile între membrii unei familii. Dar în cazul personajului central, Francis, familia nu înseamnă decât chin, înstrăinare, disperare şi neputinţă: fiica rămasă în viaţă şi devenită actriţă se îndreaptă înspre autodistrugere, luând cu ea şi singurele rămăşiţe ale afecţiunii care mai exista între ea şi tatăl ei. Indiferenţa manifestată în forma ei cea mai pură o determină să-şi supună tatăl unei torturi inumane, făcându-l să creadă că a fost răpită şi poate chiar ucisă.
Stilul lui Philippe Djian nu este, din fericire, unul melodramatic, aşa cum ar fi putut adopta la un asemenea subiect. Perspectiva pe care o imprimă în procesul de observare şi de analiză este una a resemnării calme, a lipsei de uimire faţă de tot ceea ce ar putea urma. Dar asta nu presupune şi inacţiunea, căci personajul lui Djian este preocupat să afle cu cine îl înşală cea de-a doua nevastă şi încă are resurse sufleteşti pentru a se ataşa de alţi oameni.
Nu în ultimul rând, tumultul evenimentelor asigură materie primă pentru un nou roman al personajului. Norocul creatorilor care pot extrage din orice tragedie au moment de viaţă energie pentru a transpune realitatea, crudă sau bună, interioară sau exterioară, în scris.
Philippe Djian, Greşeli de neiertat, traducere din franceză de Irina Mavrodin, Editura Trei, 2009
