Ceea ce-mi place cel mai mult la copii este că ei au cu toții, într-o proporție mai mare sau mai mică, dar mereu prezentă, darul de a fi eidetici. Adică le place într-atât de mult lumea, încât au puterea de a o reproduce în cele mai mici detalii până când ajung în stadiul de a vedea cu limpezimea tridimensionalității obiecte care nu sunt în sfera lor vizuală. E o calitate pe care o pierd când devin adulți, acestora fiindu-le mult mai greu să-și imagineze universul înconjurător. Tocmai datorită acestei însușiri, copiii sunt capabili să înțeleagă și să-și imagineze cu ușurință cuvintele abstracte, dându-le acestora formă și reușind, în acest mod, să povestească minunățiile care-i fascinează pe adulți. Există totuși și oameni care nu-și pierd această însușire nici după ce cresc, iar lor li se spune fie autori, fie lunatici.
Marin Sorescu are cu certitudine capacitatea de a-și imagina lumea cu ochii copilului. Iar una dintre dovezi este volumul Ocolul infinitului mic pornind de la nimic, carte pe care absolut niciun puști nu ar trebui să o rateze. Însuși conceptul de infinit mic, care poate fi ocolit ne spune cu ce avem de-a face. Infinitul neînsemnat al lumii unui copil, care încă poate fi atât de mare cât să nască o carte despre călătorie, suficient de mic cât să nu-i atragă pe adulții megalomani care ar strica regula jocului. Desigur, privit în context istoric, titlul este mai mult decât ironic. Și nici poeziile sau prozele poematice din carte nu se dezmint.
Pornind din universul domestic al unei curți de țară, unde naratorul stă împreună cu niște puști pentru a se uita la animale, se pleacă într-o călătorie în lumea largă. Vehiculul utilizat este puterea sugestivă a poeziei, iar miza este aceea de a cunoaște lumea înconjurătoare visând cu ochii deschiși. Normal, cum avem de-a face cu o poveste pentru copii, lumea nu trebuie să respecte chiar mereu realitatea, motiv pentru care nu este deloc aberant, cu atât mai puțin ciudat, ca, pe drum, să dai peste „unul” care să-ți aducă o aripă, îndemnându-te să zbori:
Zice: ”Nfinge-o subsoară/Du-te dracului și zboară”, îndemn care i-ar putea ofensa pe unii părinți, deși poate tocmai lor le este destinat. Cum nu avem de-a face cu un fantasy în care întâmplările să sfideze voit legea firii, răspunsul vine firesc: „Ești nebun, cum o să zbor,/C-o aripă și-un picior?/Da-mi-o și pe-a doua, frate,/Nu mi-o pitula la spate.
Niciun copil nu-și va imagina vreodată că va putea zbura cu o singură aripă, deși ideea de a avea aripi nu i se pare deloc stranie. Pe acest concept este alcătuită întreaga carte și tocmai aici îi stă savoarea.
Protagoniștii acestui basm poetic pleacă din universul cunoscut, cel al unei curți normale, pline de păsări și de animale, către fascinanta lume a munților plini de păduri fermecate, cu zmei și zâne, a Polului Nord și a mării pe fundul căreia se poate merge. O poveste în care învață cum pot arăta lucrurile în imaginație, cum putem face astfel încât nimic să nu pară imposibil, cum putem memora toate lucrurile care sunt povestite la școală în cel mai autentic stil plictisitor doar dacă ne lăsăm pradă pentru o clipă fanteziei.
Deși adulții care vor citi volumul nu vor semna, probabil, acest pact ficțional cu foarte multă ușurință, căci vor găsi permanent cuvinte pe care să le interpreteze contextual, ceea ce duce la un al doilea prag al lecturii, la fel de savuros dacă este nepărtinitor, copiii nu numai că vor reuși să-și imagineze cu bucurie întregul infinit mic al lui Marin Sorescu, dar vor mai rămâne cu o lecție învățată: aceea că poezia te poate duce în locuri neașteptate. Și, cu puțin noroc, vor dori, la rândul lor, să vorbească în rime.
În peisajul literaturii române, în care nu putem vorbi cu adevărat despre literatură pentru copii de calitate, Marin Sorescu este una dintre puținele excepții. Nu cred să existe copil care să nu fie instantaneu fascinat de scriitura acestuia, la fel cum nu cred că un adult care nu se dorește excesiv de pedagogic nu se poate bucura de toate aluziile referitoare la regimul politic pe care Marin Sorescu le-a strecurat cu multă delicatețe și inventivitate în textele lui. Una peste alta, dragi părinți, fie că vreți să vă distrați la rândul vostru, fie că vreți doar să le dați copiilor literatură de cel mai înalt standard, un lucru e sigur: nu dați banii pe prostii, luați Sorescu la copii! Cu atât mai mult cu cât Ocolul infinitului mic pornind de la nimic a apărut în 2005 cu sprijinul Fundației „Marin Sorescu”, iar cartea poate fi acum achiziționată la un preț de-a dreptul derizoriu.
