Îngerul decăzut (trad. Andreea Sion) este romanul care încheie tetralogia Marea fertilităţii, de Yukio Mishima, o suită de cărţi infuzate de budism şi shoturi de nihilism, care include, în afară de titlul deja anunţat, Zăpadă de primăvară, Cai în galop şi Templul zorilor. Toate patru au fost publicate la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei.
Yukio Mishima s-a sinucis în chiar ziua în care a pus punct acestui roman, pe 25 noiembrie 1970. E imposibil să omiţi asta, oricum ai alege să vorbeşti despre carte. Eu am s-o fac aşa cum pot, mărturisind din start că e un roman rece, care îţi opune rezistenţă, o carte din care iese o lume ce pare că nu are nimic demn de stimă, nimic care să merite iubit, o poveste ai cărei protagonişti sînt doi oameni complicaţi, care dispreţuiesc lumea şi se dispreţuiesc unul pe altul. Dacă nu ai disponibilitate pentru construcţia pe care Mishima o urmăreşte maniacal şi uşor pervers, o construcţie îmbibată de precepte ale filozofiei budiste, uneori mascate, alteori la vedere, nu are rost să te apuci de cărţile lui.
Penultima, Templul zorilor, de exemplu, e practic un eseu dramatizat despre o căutare spirituală, în direcţia budismului, e un roman care cere timp, interes şi răbdare pentru a înţelege cîte ceva din el. Spun cîte ceva pentru că, străin fiind de modul de viaţă pe care îl presupune asceza orientală, nu poţi să ai decît o înţelegere aproximativă. Ceea ce nu înseamnă că efortul de a te apropia de acest tip de problematizare nu e fertil sau provocator, sau palpitant. În orice caz, aduc în discuţie Templul zorilor pentru că e legat de Înger decăzut prin încărcătura filozofică dar şi prin acelaşi protagonist: avocatul Honda, (personajul central al întregii tetralogii, de fapt). În Înger decăzut, Honda e bătrîn şi înăcrit, dar, ca şi pînă acum, caută să întîlnească reîncarnările prietenului său din tinereţe, Kiyoaki, pe care le recunoaşte după cîteva semne, cel mai evident fiind prezenţa a trei aluniţe.
În Cai în galop reîncarnarea prietenului e tînărul Isao, un fanatic al ordinii militare, iar în Templul zorilor, o tînără prinţesă thailandeză, Ying Chan. În acest ultim roman, Honda are impresia că reîncarnarea lui Kyioaki nu poate fi decît Tōru, un adolescent rece şi distant care lucrează la o staţie de semnalizare a vapoarelor care intră în portul Shimizu, din peninsula Izu:
Tōru avea un chip frumos şi palid, ca sculptat în gheaţă, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Mama Natură îl învăţase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decît cel caredoar stă şi priveşte, fără a crea nimic.
Tōru e plin şi conştient de sine, e mîndru de distanţa pe care o simte şi pe care o pune între el şi lume, se simte excepţional. Se simte excepţional prin neimplicare şi prin dispreţ, două atitudini pe care le consideră suverane. Are 16 ani şi e orfan.
Honda îl zăreşte şi decide să-l adopte. După care, într-un fel de scenariu puţin pervers, amîndoi urzesc în surdină planuri prin care să-l pună în dificultate pe celălalt, să-l provoace, să-l umilească, de parcă umilirea celuilalt ar fi un soi de împlinire a unui destin. Aici, a unui destin din care bătrînul Honda trăieşte partea care decade, sfîrşitul decrepit, descompunerea. E vorba de o descompunere a corpului, de o descompunere a integrităţii morale şi de o descompunere a întregului peisaj, care într-o carte japoneză e mai mereu şi unul sufletesc.
Există, cred, în subsolul textului o obsesie pentru perfecţiune contrabalansată de opusul ei, de gustul cvasipervers pentru ceea ce ce e frumos şi decade, pentru umilire, pentru răul făcut de dragul de a-l face. Pentru distrugere, cu orice chip. Iată o miniatură, un peisaj care are contururi aproape abstracte, şi în care se sintetizează cele două tentaţii despre care vorbeam:
Golful Suruga era cufundat în sobrietate, lipsit de dragoste şi de beţia bucuriei. Era nevoie de vapoare care să brăzdeze încoace şi-ncolo perfecţiunea aceea neştirbită şi leneşă, ca nişte lame ce sclipesc în soare. Vasele, arme reci ale dispreţului faţă de perfecţiune, alunecau pe pielea subţire şi întinsă a măriica să-i cresteze răni, dar n-o puteau răni în profunzime.
Imagini ale sfîşierii, ale lamelor care taie pielea nu pot să nu te ducă cu gîndul la ritualul final prin care scriitorul a terminat-o cu viaţa. Dar asta e doar o inevitabilă asociere, într-un roman complex şi criptic, în care faptele rămîn mereu în plan secund.
Şi totuşi, cîteva episoade au parte de un tratament narativ complet şi alert. Unul dintre ele e cel în care Tōru pune la cale, ca un Valmont mai negru decît Valmont, umilirea fetei cu care e logodit, doar de dragul de a răni. E un fascicul din carte dificil de asimilat, cu o cruzime picurată în fiecare interval de tăcere menit să pregătească explozia răului din final. Sau scena în care Keiko, vechea prietenă lesbiană a lui Honda, îl invită pe Tōru la o simandicoasă petrecere de Crăciun, numai pentru a-l umili şi a-l confrunta cu un adevăr care îl va transforma într-o ruină.
O altă scenă cu greutate pentru decodarea gesturilor personajelor e o discuţie pe care Tōru o are cu profesorul lui de literatură, Furusawa. Acesta îi spune o parabolă despre sinucidere ca afirmare a sinelui, cu un şoarece sinucigaş şi cu o pisică pisică! O parabolă în care cel care comite actul condamnabil de foarte mulţi dă dovadă de „curaj, înţelepciune şi respect de sine“. Chiar dacă nu convinge pe nimeni că este altceva decît ceea ce este, demonstrează că se poate comporta într-un mod care nu e propriu naturii lui, ci uneia pe care el o vede superioară şi cu care vrea să se identifice.
Îngerul decăzut este plin ochi de zone în care sensul nu se lasă pătruns la prima citire. Cere un tip de disponibilitate şi efort pentru ceea ce e încriptat, pentru depistarea multor corespondenţe, legături, suprapuneri.
Sînt complicaţii sufleteşti, psihologii contorsionate, scene dificil de înţeles în logica nostră, de aici şi de acum. Dar înciuda acestor piedici care răsar din text, şi pe care de multe ori autorul le ridică voit, ţi se comunică foarte multe. Sînt aduse în pagină poveştile unor destine chinuite, esenţializate însă, aproape aduse la contururi de personaje ireale, fantastice, cum sînt îngerii. Aşa ajung să pară vieţile celor două reîncarnări ale lui Kyioaki, prezentate în romanele anterioare: Iisao şi prinţesa Ying Chan. Despre ei vorbeşte Honda în acest pasaj, ca despre nişte fiinţe excepţionale cărora le-au fost frînte aripile:
Ar fi fost bine dacă n-ar fi încercat să-şi ducă pînă la capăt destinele şi dacă ar fi avut înţelepciunea să-şi potrivească pasul după cel al lumii, ascunzînd de ochii tuturor puterea lor de a zbura. Lumea nu-i iartă pe cei care zboară. Aripile sînt nişte organe periculoase, care invită la autodistrugere chiar înainte de a porni.
Ştiind care au fost chinurile de-o viaţă ale lui Mishima, şi lupta lui mocnită pentru a le esenţializa în formele artistice de care s-a ocupat, e greu să citeşti rîndurile astea fără legătură cu omul care le-a scris. Mishima şi-a esenţializat în romane propriile tensiuni interioare, alimentate şi de un mediu obsedat de ierarhii şi de respectarea normelor. Le-a esenţializat creînd personaje cu convulsii sufleteşti încriptate într-un mod de comportament care uzează mereu de măşti, foarte sofisticate, dar măşti.
A ales pentru personajele lui acest mod de existenţă în lume şi de afirmare a sinelui oblic, mediat, ascuns. Să le fi problematizat în mod deschis, tranşant şi combativ trăirile ar fi părut strident, probabil, pentru un individ crescut într-o cultură care preţuieşte reţinerea, discreţia şi aluzia. Ar fi părut, la fel de posibil, şi un semn de slăbiciune, pentru un om obsedat de codul de onoare al samurailor.
Nu trebuie să spui prea multe, nu trebuie să revendici prea multe pentru tine. Dacă eşti şoarece, e mai onorabil să te porţi ca o pisică, chiar dacă o pisică nu te va crede niciodată, ca în parabola pe care profesorul de literatură i-o spune lui Tōru. Nu are importanţă, un cîştig tot e pentru animăluţul chinuit de propria inadecvare: o pisică nu se va atinge niciodată de un şoarece mort, aşa că biata rozătoare sinucigaşă măcar sfîrşeşte satisfăcută că nu pisica i-a pus capac. Că, deşi nu şi-a schimbat natura, măcar s-a sustras, printr-un efort uriaş de voinţă, unui parcurs desenat de altcineva. De cineva pe care-l admiră şi pe care-l urăşte în egală măsură.
Viaţa, literatura şi parabolele prin care ele comunică într-o carte japoneză sînt o şaradă inepuizabilă pentru cine vrea să decodeze lucruri ce par că nu au nicio legătură cu realitatea concretă, ci doar cu abstracţiunile care decorează, să zicem, un panou transparent din hîrtie de orez.
