andrew solomon

Andrew Solomon este autorul celei mai cunoscute cărți despre depresie, Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, un volum tulburător, unde traumele personale ale autorului sunt integrate într-un eseu fascinant și foarte bine documentat despre această boală (mai multe despre carte și despre Andrew Solomon găsiți aici). A fost printre textele finaliste pentru Pulitzer, a câștigat National Book Award în SUA și a fost tradusă în peste 20 de limbi. Andrew Solomon a fost prezent în România pentru lansarea cărții Demonul amiezii, iar experiența de aici, despre care mărturisește că l-a întristat profund, este povestită într-un articol în The New Yorker. În curând, va apărea în limba română și noua sa carte, Far from the tree: Parents, children and the search for identity, o analiză profundă a ceea ce înseamnă acum noțiunea de familie cu toate provocările ei.

Ne bucurăm foarte mult că Andrew Solomon ne-a făcut onoarea de a ne răspunde la câteva întrebări și că ne-a vorbit despre carte, cum a fost ea scrisă și cum a fost primită, despre depresie, cunoaștere, frumos și, mai ales, despre iubire.

Au trecut 13 ani de la apariția cărții Demonul Amiezii. O anatomie a depresiei. Cum vă raportaţi acum la carte, atât personal cât și prin reacțiile cititorilor la ea? Cum v-ați schimbat în toți acești ani? Ați mai avut episoade majore de depresie? 

Ar fi îngrijorător să nu mă fi schimbat în 13 ani. S-au aranjat multe lucruri în viața mea: m-am căsătorit cu soțul meu, avem copii, mi-am construit existența în jurul iubirii; munca mea a ajuns la un public mult mai mare ca înainte. Am o predispoziție genetică spre depresie și încă mă lupt cu ea. Iau în continuare medicamente, fac psihoterapie, dar ocazional apar recidive. Îmi aranjez însă mai bine viața să le pot evita și știu ce medicamente să iau atunci când e cazul; sunt atent cu somnul și sportul, deoarece ambele îmi afectează starea psihică. Nu e nici pe departe cât de rău era înainte, înțeleg depresia mai bine și cunoașterea înseamnă putere. Dar știu că înseamnă un management al ei pe viață.

Cum mă raportez la carte – sunt extrem de mândru de ea, simt că faptul că m-am expus atât de mult a meritat din plin. În fiecare zi primesc scrisori de la oameni care-mi spun că i-a ajutat să treacă printr-o criză, unii chiar îmi mărturisesc că i-a salvat de la sinucidere. Nu a fost deloc ușor s-o scriu, dar mă bucur foarte mult că am făcut-o.

 

Sunteți foarte sincer, empatic și generos în cartea asta, dezvăluind o mulțime de lucruri foarte intime pe care alți oameni nu le-ar recunoaște nici față de ei înșiși. Nu voi întreba dacă a fost dificil (sunt sigură că a fost), dar vă întreb ce schimbări v-a adus scrierea cărții – credeți că scrisul și vorbitul despre depresie pot fi un catharsis personal? Ajută sau înrăutățesc lucrurile?

Oamenii cred adesea că scrierea cărții trebuie să fi fost un catharsis. Nu e așa. A fost un proces lung, lent, cel mai adesea singuratic, care a însemnat confruntarea directă cu unele dintre cele mai dificile momente din viața mea. Scrierea cărții a păstrat vii acele momente. Stând de vorbă cu alții care se luptau cu depresia, am auzit atâtea povești dureroase în cele mai mici detalii, povești care pe de-o parte m-au întristat pentru oamenii care le trăiau și cu care vorbeam și pe de altă parte îmi răscoleau propria durere. Cartea nu a fost deci terapeutică în sensul acesta. Totuși, a condus la o transformare importantă – experiențele care păreau să nu aibă nici o valoare atunci când le trăiam au devenit ceva ce ar putea fi de ajutor pentru ceilalți. În acest sens, a recuperat o parte pe care o simțeam pierdută din viața mea. E foarte important pentru mine să pot scoate la lumină frumosul ascuns în noroiul disperării.

 

Care au fost reacțiile celorlalți, în special prieteni și familie, după citirea cărții? Ați regretat vreodată că v-ați expus atât de mult făcându-vă publică povestea?

Nu regret că mi-am spus povestea. E uneori dificil să întâlnesc străini care știu atâtea despre adevărurile intime ale minții mele și despre provocările ei, dar m-au bucurat mai mult consecințele pozitive decât m-au întristat cele negative. Familia și prietenii m-au susținut foarte mult. Ei au înțeles cu adevărat ce am trăit și mi-au dăruit iubirea lor necondiționată. Am avut și experiențe neplăcute cu cunoștințe care n-au rezonat cu ce-am spus sau scris. Cei mai mulți dintre ei se apără de propriile vulnerabilități.

 

Care vă sunt acum obiceiurile zilnice? Vă este frică de recidive? Ce faceți pentru a evita episoadele de depresie? 

Am un stil de viață ordonat, fac sport chiar dacă mi se pare plictisitor, sunt atent cu somnul, sunt atent cu dieta, evit excesul de alcool și cafea, iau pastile zilnic, merg la psihoterapie o dată pe săptămână când sunt în New York. Când simt că se apropie un nou episod, evit experiențele stresante și încerc să mă concentrez pe familie și prieteni apropiați. În general, mă bazez pe conștientizare: îmi dau seama când mă apropii de un loc periculos și atac problema înainte să escaladeze.

 

Sunteți expertul în depresie. Cum este să trăiți cu această etichetă? 

Istovitor, sigur. Înseamnă că în fiecare zi străini îmi cer sfatul iar poveștile lor ajung să cântărească mult pentru mine; prieteni ai prietenilor prietenilor vor să-i ajut să ajungă la anumiți doctori, să le povestesc angoasele, să le ofer informaţii de orice fel care să le aline durerea. E apăsător. Scriu pentru revista Travel & Leisure și de curând glumeam cu editoarea că toți se așteaptă de la ea să le recomande un super resort în Caraibe și de la mine un antidepresiv bun. Cred că job-ul ei e mai amuzant.

Câteodată însă, chiar pot să-i ajut pe cei care mă caută și acest lucru îmi aduce o enormă satisfacție. Mă bucur foarte mult când expertiza mea e folositoare. Ca toate expertizele, îmi oferă posibilitatea de a face bine ceea ce e, în fond, scopul vieții.

 

Să ne imaginăm o lume în care toată lumea e fericită. Nu există depresie, nu există tristețe, nu există melancolie. Cum arată această lume? Cum ar fi oamenii? Ați trăi acolo? 

Opusul depresiei nu e fericirea ci vitalitatea, iar o lume fără depresie nu ar fi o lume fără tristețe. Când eram deprimat, eram trist și copleșit când trebuia să răspund mesajelor din robotul telefonic sau când trebuia să fac un duș, acum sunt trist din cauza încălzirii globale, a războiului din Siria, a relațiilor ratate sau a pierderii celor dragi. Pot fi mai trist, este o tristețe profundă, plină de semnificații, nu una trivială. Imaginându-mi deci o lume fără depresie clinică, nu-mi pot imagina o lume fără tristețe. Cred că tristețea este centrul existenței noastre. De fapt, cred că n-am iubi așa dacă nu ar exista posibilitatea tristeții, e spaima noastră de a nu pierde, simțul unei potențiale devastări, acesta este resortul profund al intimității noastre. O lume fără tristețe ar fi tragică, o lume fără tulburarea de dispoziţie care e depresia ar fi un progres.

 

Care credeți că e rolul depresiei în cunoașterea de sine? 

Unul dintre mecanismele de adaptare ale ființei umane este capacitatea de a avea stări. Servește intereselor noastre să fim furioși uneori, triști alteori, veseli câteodată, anxioși altădată, invidioși uneori și așa mai departe. Depresia este o adaptare negativă din acest spectru al stărilor. Atunci când o trăiești, trebuie să te uiți la tine în profunzime și să-ți pui întrebările existențiale fundamentale: Cine sunt? De ce sunt aici? Ce înseamnă viața mea în raport cu viețile altora? Unii dintre oamenii care care se luptă cu depresia încearcă să evite aceste întrebări, dar pentru cei dispuși să-și privească în profunzime depresia, boala aduce cu ea posbilitatea unor reflecții și răspunsuri profunde.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi viu? Ce ne definește drept creaturi vii? 

Gândesc; Respir; Râd; Iubesc; Plâng; Sper; Disper; Fug; Visez; Dorm; Dăruiesc; Iau; Mănânc; Îmi fac griji; Devin mai înțelept; Mă port prostește; Îmbătrânesc; Mă bucur de răsăritul și de apusul soarelui; Folosesc limbajul; Simt durerea; Zâmbesc; Mă supăr; Portestez împotriva injustiției; Îmi caut binele propriu; Înot; Îmi plătesc taxele; Mă reproduc; Mă simt singur; Mă urc într-un copac; Cad de pe crengile lui; Am grijă de copii; Cred că totul poate fi făcut perfect; Sunt eu însumi.

 

Care sunt cele mai mari frici pe care le aveți? 

Ca toți cei care au copii, cea mai mare frică a mea este legată de faptul că li s-ar putea întâmpla ceva; nu știu cum aș putea trăi cu asta. Mi-e teamă că am transmis mai departe predispoziția spre depresie. Mă tem că s-ar putea îmbolnăvi, că ar putea avea un accident, că viețile lor s-ar sfârși, că ar deveni dependenți de droguri. Bineînțeles că mi-e teamă că li s-ar putea întâmpla ceva soțului sau tatălui meu. Mi-e teamă de o recidivă a depresiei în care rațiunea mea ar avea de suferit atât de mult încât aș deveni suicidal. Mi-e teamă că nu voi fi suficient de conştient cât să nu duc acţiunea la bun sfârşit. Mă tem de o catastrofă nucleară și de distrugerea mediului înconjurător.

 

Ați discutat vreodată cu copiii din fascinanta dumneavoastră familie extinsă despre depresie?

Nu am vorbit cu Blaine și George, sunt prea mici să înțeleagă astfel de lucruri. Văd uneori că iau medicamente dar n-am discutat pentru ce sunt. Am vorbit puțin cu Oliver despre asta, pentru că este la o vârstă la care există posibilitatea de a apărea astfel de simptome.  N-am prea discutat cu Lucy, care este de asemenea foarte mică, dar cred că se strecoară şi către ea câte ceva de la Oliver şi de la mamele lor.

 

Cum se pot recunoaște primele semne ale depresiei și ce e de făcut în acest caz?

Prima dată, apetitul, somnul și energia devin neregulate. Luați aminte la asta, apoi fiți atenți la pierderea plăcerii la experiențele obișnuite care ar trebui în mod normal să fie unele  fericite. Sentimentul izolării este iarăși un semnal esențial. Sentimentul că ești incapabil să mobilizezi acele emoţii care par adecvate situaţiilor cu care te confrunţi. 

În primul și-n primul rând, trebuie să știi că este tratabil și să cauți ajutor. Gândește-te cine dintre  apropiații tăi poate empatiza și deschide-te față de ei. Reglează-ți somnul și dieta. Redu alcoolul și cofeina. Fă sport, sportul poate avea un efect uriaș asupra depresiei, fă sport chiar dacă e ultimul lucru pe care ai chef să-l faci. Și du-te la un spectalist cât de repede poți, cu cât aștepți mai mult, cu atât e mai greu să controlezi depresia.

 

Spuneați: „Este atâta durere în această lume și majoritatea oamenilor o țin secretă”. De ce credeți că se întâmplă acest lucru? Trăim într-o lume în care trebuie să părem fericiți pentru a supraviețui social? 

Ne ducem viaţa zi de zi înveliţi într-un strat protector de optimism. Înseamnă a avea un psihic sănătos. Când oamenii își pierd această protecție, ei au o altă viziune asupra realității decât cei din jurul lor, un lucru extrem de greu de explicat. Oamenii se simt extenuaţi de simplul gând la depresie. Este un sentiment constant că depresia înseamnă ratare, asociem succesul cu fericirea și îi privim dezaprobator pe cei care nu sunt capabili să o atingă. Depresia amenință ordinea socială iar asta ne face să ne simțim vulnerabili, cei care nu sunt deprimați nu vor să vorbească desăpre asta pentru că simt că e contagioasă. Oamenii vor să se simtă inspirați de contactele lor sociale și depresia nu bucură pe nimeni.

 

În România, depresia e încă un stigmat, considerată un moft uneori și nu e pe deplin înțeleasă. A merge la psihiatru e o rușine și mulți refuză tratamentul spunând: „nu sunt nebun”. Ce le-ați spune?

Cred că depresia este acel secret de familie pe care toți îl avem în comun. Sunt mereu întrebat: „Nu a fost dificil să fii atât de deschis? N-au râs oamenii de tine?” Experiența mea e însă alta – oamenii vin și-mi spun că au trecut ei înșiși printr-o criză, sau că sunt teribil de îngrijorați pentru fiul lor, sau că mătușa lor nu mai funcționează normal. Este atât de ubicuu totul. Eticheta de „nebun” este una umilitoare, conștientizarea faptului că multe persoane înfruntă curajos provocări psihologice majore ar trebui să ducă însă la laudă. E adevărat că pentru mulți diagnosticul poate fi exagerat, dar este îngrijorător faptul că de multe ori boala este minimizată, oamenii aceia trăiesc vieți dureroase, lipsite de sens când de fapt sunt într-o situație care ar putea fi tratată și rezolvată. Pentru prea mult timp, depresia a fost văzută în societate ca o slăbiciune morală, când de fapt este o boală care se poate trata. Viața e scurtă – nu ți-o pierde dând importanță comentariilor din societate. Ele vin dintr-o anxietate colectivă în privința depresiei – nu există un motiv să nu te faci bine atâta timp cât poți.

 

Care e cel mai potrivit lucru pe care să-l faci când cineva trece printr-o depresie? Oamenii se poartă în multe feluri, de la a minimiza lucrurile la a încerca s-o scoată pe persoana respectivă din casă și a o forța să facă lucruri.

Să ne amintim că depresia este boala singurății și că e important să nu permiți niciodată ca persoana deprimată să se izoleze. Dacă poți, implică-te. Dacă cel deprimat nu poate suporta, stai pur și simplu lângă patul lui. Dacă și asta e prea mult, stai lângă camera lui. Dar nu-l lăsa niciodată să fie cu adevărat singur. Pentru cei deprimați, interacțiunea cu ceilalți reprezintă un stres, dar dacă îi lăsați să fie cu adevărat singuri, depresia se va înrăutăți și există riscul sinuciderii. Spuneți-i persoanei deprimate că ceea ce simte e comun multor oameni și că este tratabil. Ajută-l să găsească un tratamentul bun. Încurajează-l, cu cât o persoană deprimată funcționează mai bine, cu atât mai bine se va simți. Nu încerca însă să-l împingi dincolo de ceea ce poate să facă, chiar dacă neputința lui te șochează. Nu-i ceri cuiva cu piciorul rupt să danseze, nu-i cere cuiva deprimat să se înveselească.

 

Ați întâlnit vreodată pe cineva complet vindecat de depresie?

Nu cred că te poți vindeca de depresie, cred că te poți trata. În general, este o boală ciclică și majoritatea oamenilor, chiar dacă nu se tratează, până la urmă ies din ea dar cel mai probabil vor avea episoade repetitive. Am întâlnit persoane care au avut un episod grav provocat de ceva care li s-a întâmplat, s-au recuperat și nu par totuși să cadă în cerc.

 

Ați petrecut mulți ani studiind cum familiile integrează copiii cu dizabilități fizice, psihice, sociale sau pur și simplu diferiți. Cea mai recentă carte a dumneavoastră, Far from the Tree: Parents, Children and the Search for Identity, nu a fost încă publicată în România. Ce ne puteți spune despre ea? Cum se leagă de cartea precedentă, despre depresie? 

Cartea este în curs de apariție în România, aștept cu nerăbdare publicarea ei. Cartea este despre părinții care nu doar învață să aibă grijă de copiii lor excepționali, dar găsesc semnificații profunde în asta. Mesajul central este că diversitatea este ceea ce ne unește pe toți. Mă uit la familii care se luptă cu surzenia, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, dizabilități severe multiple, cu copii excepționali, copii concepuți prin viol, care devin criminali, care sunt transgender. În timp ce oricare dintre aceste caracteristici poate duce la izolare, experiența diferenței în familie este una universală. Aceste povești sunt de fapt ale tuturor.

Este o întrebare esențială în parenting: până în ce punct ar trebui părinții să-și accepte copiii așa cum sunt și în ce măsură trebuie să-i ajute să îşi valorifice potenţialul la maxim.

Sintetizând patruzeci de mii de pagini de transcrieri de interviuri cu peste trei sute de familii, am cercetat elocvenţa oamenilor obişnuiţi confruntaţi cu provocări extreme. Indiferent dacă este vorba de analize prenatale pentru identificarea bolilor genetice, implanturi cohleare pentru copiii surzi sau operaţii de schimbare de sex pentru persoanele transgender, am descoperiit o luptă universală pentru compasiune şi nenumărate victorii ale iubirii. Multe familii se apropie atunci când îngrijesc un copil problematic, majoritatea descoperă susţinerea din comunităţile de persoane afectate de probleme similare, unii sunt motivaţi să devină promotori şi activişti, sărbătorind chiar afecţiunile de care le era frică la un moment dat. Propria mea călătorie de acceptare a identităţii este întreţesută în poveştile lor pline de curaj şi inspiraţie, culminând cu această decizie de la mijlocul vieţii, influenţată de cercetarea la care am lucrat, de a deveni părinte.

Toate lucrările mele sunt legate de felul în care oamenii transformă circumstanţe potrivnice într-o ocazie de a-şi afirma demnitatea. Prima mea carte a fost despre un grup de artişti sovietici şi despre modul în care li s-a schimbat viaţa în timpul glasnostului; la rândul lor, şi ei au devenit puternici pentru că au fost oprimaţi. A doua carte pe care am scris-o este un roman despre boala şi moartea mamei mele, analizând felul în care a reuşit să obţină o intimitate fantastcă şi de durată în faţa unei boli terminale. Iar pe ultimele două le ştii. E tema mea recurentă.

 

Ce urmează? V-ați gândit să scrieți din nou ficțiune?

Scriu ocazional la un roman de cinsprezece ani, care va fi finalizat la un moment dat. Strâng laolaltă articole de presă. Scriu o carte pentru copii cu poveștile pe care le spun copiilor mei. Principalul meu proiect e însă o carte despre cum în era în care femeile muncesc și bărbații se implică în creșterea copiilor mai mult decât tații lor, maternitatea și paternitatea tind să se contopească într-un concept unitar de părinți. Vreau să observ cum se întâmplă aceasta, cum se reflectă și cum e provocat de multiplele structuri de familie noi: părinți singuri ca urmare a unei alegeri, o atitudine deschisă față de divorț, familii gay, adopții deschise și multe alte schimbări în ceea ce definește acum o familie.

For the english version of the interview, please click here

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. Pingback: Despre Anatomia depresiei cu Andrew Solomon la Garantat 100% | Cris A Levitchi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *