Adela Greceanu

Există o realitate incontestabilă a poeziei şi există o poezie-proză în căutare de sensuri şi într-o călătorie numai a sa. Am ales apropierea de texte concrete, de volumul “Şi cuvintele sunt o provincie”, premiat de Observator Cultural, dar şi de romanul “Mireasa cu şosete roşii”. Adela Greceanu, scriitoarea şi omul de radio, într-un interviu despre sensuri nebănuite, locul poeziei în existenţa noastră şi despre timp şi amintiri în relaţia cu scrisul.

Faptul că în copilărie credeai, pur şi simplu, că poţi încetini sau înteţi ninsoarea, în funcţie de aerul – cald sau rece – pe care îl expirai, ţine de realitatea incontestabilă a poeziei”, ai spus într-un interviu, la un moment dat. Există poezie şi dincolo de literatură?

Zilele acestea (1), „dincolo de literatură” înseamnă enorm de multă suferință și moarte violentă. Aproape de noi toți. La București și la Paris. Un incendiu devastator și o serie de atentate teroriste. Zile în șir nu am putut face altceva decît să citesc știrile și mărturiile despre aceste tragedii. Mi-am folosit energia făcînd împreună cu cîțiva colegi de la Radio România Cultural emisiuni despre situațiile complicate generate de cele două tragedii. Am încercat să-mi țin în frîu emoția enormă din aceste zile și să-mi păstrez mintea limpede și vocea clară. Nu știu dacă am reușit. Din cînd în cînd, în perioada asta aflam despre lecturi de poezie, lansări de carte, tîrguri de carte și vechea întrebare se ițea în capul meu: „La ce bun poezia în vremuri de restriște?” Cu varianta: ce să facă poetul, cînd în jurul său se moare și oamenii sînt copleșiți de durere, cînd e nevoie de sînge – la propriu –, de alimente, medicamente, de minte limpede și suflet tare? Spre deosebire de Nichita Stănescu, eu cred că poetul, ca și soldatul, are viață personală. Și-n asemenea momente viața lui personală înseamnă că și el e om, și el poate să ajute, și el poate să fie alături de cei care suferă, după puterile lui.

Dar tot în perioada asta mi s-a întîmplat să remarc lumina splendidă de toamnă, melancolică și sfîșietoare și să mă întreb, vinovată, ce să fac cu ea? Poate că nu trebuie decît să trăiești din plin tot ce ți se întîmplă – și durerea, și emoția, și bucuria. Nu-i puțin lucru. Există, da, poezie în afara literaturii, poate mai multă decît în literatură. Poezia este și atunci cînd îți dai seama că nu ai pierdut legătura cu copilul care credea că poate încetini sau înteți ninsoarea. Poezia este și atunci cînd realizezi – cu mintea, cu trupul, cu sufletul – că faci parte din aceeași realitate cu lumina unor zile de toamnă și cu durerea unor oameni. Și poate că poezia te ajută să percepi realitatea și să ți-o faci a ta. Realitatea exterioară și realitatea interioară. Poezia poate fi o soluție pentru a fi prezent în ceea ce trăiești. Cu sufletul tău, cu spiritul tău, cu trupul tău. Și, pînă la urmă, cred că e important să faci, și în vremuri de restriște, pe lîngă ce-i de făcut de urgență, și ce știi tu să faci mai bine: dacă ești scriitor, să scrii, să citești, să reflectezi la tot ce-i în jur și-n tine.

Poezia pe care o scrii ajută să ajungi la „sensul nebănuit” al cuvintelor şi al lumii? Există un sens ascuns şi, totodată, esenţial, în spaţiile în care ne mişcăm zi de zi, pe care poezia îl aduce la lumină?

Dacă aș reuși apropierea de zonele astea măcar cu o miime de milimetru, m-aș putea considera un om fericit și un scriitor împlinit. Sînt departe de a fi reușit așa ceva. Cred că am bătut pasul pe loc, dar sper că am bătut un pas ca la săritura în lungime, o săritură care nu se produce însă, fiindcă nu e posibil să te desprinzi de pragul lumii prin bietele cuvinte. Cred cu tărie că e foarte important să bați acest pas pe loc, pe locul dinaintea săriturii, cît mai des, fie că ești poet sau cititor. Poezia poate să amintească mereu și mereu că sîntem dintotdeauna în căutarea unui sens. Poezia cea mai bună poate să ajute să batem acel pas pe loc, pe prag, să ne țină trează nevoia de sens. Poezia e o formă de antrenament, iată, iar poetul, un atlet care cheamă și publicul în antrenamentul său.

Adela Greceanu - Si cuvintele sunt o provincie
„Mariana vinde lumânări şi candele, chibrituri şi tămâie,/ (…) Mariana stă pe-un scăunel în faţa Florăriei Mariana/ şi mănâncă seminţe de floarea soarelui/ (…) Mariana vorbeşte şi scuipă cojile direct pe asfalt”. Cum ai ajuns la această formă de poezie-proză din „Şi cuvintele sunt o provincie”?

Am privit în jur, am privit pe fereastră, am adunat imagini, chipuri, gesturi, voci, mai ales voci. Am constatat că în ultimii ani literatura s-a reîntors la poveste, după multe decenii de experimente mai mult sau mai puțin reușite. Cititorii au nevoie de poveste, scriitorii au nevoie să povestească. Dar povestea pe care o spune azi literatura nu mai e o poveste inocentă și tare (generatoare de mituri fundamentale), ca la primii povestași ai lumii, ci e o povestire cu mulți naratori, care de multe ori vin din margine, din provinciile lumii, ca să spună că și acolo există viață, și acolo se caută un sens, ca să spună, poate, că majoritatea sîntem marginali și minoritari. Și eu am nevoie să povestesc și practic metisajul literar, scriu texte creole, combinație de poezie-proză-eseu. E ceea ce mi se potrivește acum.

În „Mireasa cu şosete roşii” există, la un moment dat, următorul fragment: „Tăcerea. Foarte rar, când vorbeşte câte unul, îi aud tăcerea. Nu-mi place când aud numai cuvinte”. Ce înseamnă tăcerea în relaţie cu scrisul?

Tăcerea este ceea ce dă adîncime literaturii. Tăcerea e un fel de ecou pentru ceea ce s-ar putea afla dincolo de pragul acela pe care bați înainte de săritura în lungime. Dacă un text nu are tăcere, înseamnă că nu a ajuns pînă la prag, nu a bătut acel pas pe loc, atît de important. Lumea e o poveste plină de zgomot și furie, într-adevăr, dar e și o poveste plină de tăcere și poate că e treaba poetului să caute sens în aceste interstiții de tăcere, să le capteze și să le ducă, odată cu cuvintele, cu zgomotul și furia cît poate el de departe, pînă pe pragul lumii și să bată pe locul acela pasul lui de poet.

Ai participat la una dintre Nocturnele organizate de A.R.C.E.N. Cum ţi s-au părut şi în ce măsură crezi că astfel de evenimente ar putea familiariza publicul larg cu poezia contemporană?

Am fost teribil de impresionată de cîți oameni au venit la Nocturna de poezie organizată de A.R.C.E.N. Au fost peste 400 de oameni și au rămas destui pe-afară. Chiar există acest public pentru poezie? Sau e publicul pe care și l-a cîștigat A.R.C.E.N. în ani de evenimente organizate cu seriozitate și pasiune și mediatizare profesionistă? Oricum ar fi, e minunat. Și înspăimîntător. Da, e clar, A.R.C.E.N. are puterea de a aduce public spre poezia contemporană și spre orice domeniu, fiindcă a cîștigat încrederea unui public numeros. E o mare responsabilitate în asta. „Ești responsabil pentru ceea ce îmblînzești”, cum îi spune vulpea Micului prinț. Nu pot decît să le fiu recunoscătoare îmblînzitorilor de la A.R.C.E.N.

Ai amintit, într-un moment anume, de „vara trecută”, o secvenţă bine definită în timp, din adolescenţa ta. Atunci ai înţeles că faci parte din lume. Cum continui să scrii despre acel moment şi cum îl păstrezi viu?

Scos din context, sună un pic patetic să spui am trăit un moment în care am înțeles că fac parte din lume. Dar, oricît de patetic ar suna, acela e un moment de care mă agăț de multe ori. Ca să nu pierd legătura cu copilul care credea că poate încetini sau înteți ninsoarea, ca să nu uit că viața e un dar, că totul trebuie trăit, oricît de greu ar fi uneori, că bucuria e posibilă și că prin ea se întrevede sensul lumii. O să scriu, poate, în continuare despre acea „vară trecută”. Nu știu cum, sînt și eu curioasă cum mă voi raporta în timp la ea, la acest punct de sprijin.

(1) Interviul a fost realizat în noiembrie 2015, imediat după incendiul de la clubul Colectiv din București și atentatele teroriste de la Paris.

Imagine principală: Adela Greceanu, fotografiată de Cato Lein

Mihaela Pascu

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia "Cum iubim", Vellant, 2016.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *