David Vann este un scriitor american de succes, cărțile sale (Legend of a Suicide, Caribou Island, Dirt, Goat Mountain, Last Day On Earth: A Portrait of the NIU School Shooter şi A Mile Down: The True Story of a Disastrous Career at Sea) fiind traduse în douăzeci de limbi și aflându-se în topul celor mai bune volume ale anului în țările respective. În cariera sa literară de până acum, a obţinut patru burse literare (Guggenheim, National Endowment for the Arts, Wallace Stegner şi John L’Heureux) și cincisprezece premii internaţionale, printre care şi cele pentru cel mai bun roman străin în Franţa şi în Spania (Prix Médicis étranger şi Premi Llibreter). A scris pentru mai multe publicații importante – Esquire, Men’s Journal, The Sunday Times, The Observer, The Guardian, The Sunday Telegraph, The Financial Times, Elle UK, Writer’s Digest etc.- și predă la Universitatea Warwick din Anglia.
La noi, Editura Litera i-a publicat, în 2013, cartea de debut: Legenda unei sinucideri (traducere de Justina Bandol). Este o carte minunată – una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul trecut și despre care, grație intensității și structurii ei, nu am putut să scriu nici măcar câteva rânduri -, și vă recomand s-o citiți cât mai curând.
Scriitorul american a fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași* (FILIT) în toamna anului trecut, unde a participat la numeroase evenimente. Așa am avut ocazia să realizăm un interviu cu David Vann, care ne-a răspuns la întrebări despre cărțile sale, influențele literare pe care le-a avut, violența transmisă prin ADN, traume, ce înseamnă să fi un autor vândut, refuzuri și îndoieli, capodopere și presiunile impuse de acest termen tare, importanța femeilor în opera sa, filme și multe altele. Musai de citit!
For the English version of the interview, please click here.
Scriitura dumneavoastră a fost comparată cu cea a lui Hemingway, a lui Melville, a lui Faulkner etc. Sunteți de acord cu aceste comparații?
Bineînțeles că este întotdeauna frumos dacă un intervievator sau un recenzent este într-atât de generos încât să mă compare cu unii scriitori mari. Chiar apreciez acest lucru, este un cadou. Adevărul este că niciun scriitor nu este original. Este ceva în stilul meu de la toți acești scriitori, pentru că i-am citit și au avut o influență mare asupra mea. I-am citit mult pe Hemingway, pe Faulkner și mai ales pe Cormac McCarthy – cred că este mai mare decât scriitorii menționați anterior; de asemenea, am recitit recent Moby Dick. Așadar, da, cred că stilul meu are câte puțin de la fiecare dintre aceștia; am împrumutat, de asemenea, și puțin din frazarea limbilor pe care le-am studiat (latina și engleza veche).
De fapt, eu sunt, de asemenea, influențat de unele scriitoare – de exemplu, scriitura mea este mult mai influențată de Flannery O’Connor, Katherine Anne Porter sau Marilynne Robinson decât de Hemingway sau Falkner. Vocea lui Marilynne Robinson a fost cea pe care am auzit-o când am scris prima povestire din Legenda unei sinucideri; ea este cea mai mare influență pe care am avut-o în această carte. E amuzant că, din pricina faptului că sunt bărbat, iar subiectul cărții Legenda unei sinucideri este un fel de tragedie, cu arme și sălbăticie, sunt întotdeauna asociat cu scriitori de sex masculin, dar, de fapt, am fost mult mai influențat de către femei scriitoare.
Cum este să fiți un autor bine vândut?
Ei bine, în Franța, a fost uimitor – acolo există un librar independent în fiecare cartier; toți recomandau cartea mea; era, de exemplu, o femeie care vânduse 1300 de exemplare singură. Și acest lucru a fost incredibil pentru mine, un cadou atât de surprinzător!
Să fii un autor bine vândut nu are legătură numai cu cât de mult apari în mass-media sau cu faptul că volumul tău a luat-o pe drumul lui, ci este munca asiduă depusă de o mulțime de jurnaliști și librari, cei care au fost foarte generoși și și-au sacrificat mult timp pentru a le spune oamenilor despre carte. Așa mi-am dat seama că Legenda unei sinucideri era, de fapt, un imens proiect de grup, chiar dacă eu am scris-o.
Prima carte a dumneavoastră, Legenda unei sinucideri, a fost respinsă doisprezece ani de către editori. În tot acest timp, v-ați gândit vreodată că poate scrisul dumneavoastră nu era suficient de bun?
O, da, desigur, am crezut asta. Am avut vreo șase agenți – în SUA, nu ai un editor, ai un agent care trebuie să-ți trimită cărțile la un editor, și niciun agent nu voia s-o trimită. Spuneau că era scrisă bine, dar că nu putea fi publicată, că nimeni nu ar cumpăra-o, că nimeni nu ar fi interesat. Și am crezut ceea ce mi-au spus, chiar dacă n-ar fi trebuit, chiar dacă ar fi trebuit să încerc mai mult. În cele din urmă, am trimis-o la un concurs și a fost publicată doar pentru că l-am câștigat și nu au avut altă opțiune (râde).
Dar, așa cum am spus, am crezut agenți și nu am scris nimic timp de șase ani; în schimb, m-am făcut căpitan pe un vas. Mi-aș dori să fi fost un pic mai curajos, dar îmi pierdusem încrederea în mine și în scriitura mea.
Această carte a fost considerată o capodoperă. Cum este să dați cea mai bună carte de la bun început?
(râde) Fiecare scriitor are sentimentul că volumele lui se îmbunătățesc în timp, și, iată, unii oameni cred că prima ta carte este cea mai bună. Consider că Goat mountain, cartea care tocmai a ieșit de la tipar, încheie cele patru volume care vorbesc despre familia mea, povești care au început în Legenda unei sinucideri. Pentru mine, Goat mountain este cea mai bună carte pentru că este cea mai extremă, cea mai nebună, cea mai necontrolată și inconștientă – și asta deoarece nu am avut nici cea mai mică idee despre ce era cartea până când am ajuns să scriu ultimele cincizeci de pagini. Ca experiență, aceasta a fost cartea de unde au ieșit scântei. Este volumul cel mai important, cel mai semnificativ pentru mine, este cel care le leagă pe celelalte și le încheie. Acesta este, de fapt, scris după o ciornă a primei povestiri pe care am scris-o vreodată – primul meu material și, totodată, cel mai important – și este ultimul care a fost publicat.
Legenda unei sinucideri povestea despre sinuciderea tatălui meu, cel mai important eveniment care s-a întâmplat în viața mea, și a reprezentat o distilare a ceea ce s-a întâmplat cu scrisul meu timp de zece ani. Acesta arată, într-adevăr, un efort pe o perioadă lungă de timp. A fost prima carte în care am înțeles că scrisul este inconștient – am crezut că tatăl se va ucide în cele din urmă la final, dar băiatul moare; nu m-am așteptat la asta, a fost prima dată când am realizat că au fost multe lucruri care nu au fost planificate și totuși au apărut în carte. Legenda unei sinucideri este cartea care m-a surprins, iar toate cărțile care i-au urmat au fost scrise fără un plan sau o schiță și au fost foarte puțin editate, publicate aproape așa cum au fost scrise în prima schiță.
Nu mă deranjează dacă oamenii consideră că Legenda unei sinucideri este cea mai bună carte a mea, însă, pentru mine, Goat mountain este aceea.
Ați simțit vreun fel de presiune atunci când ați scris următoarele cărți după Legenda unei sinucideri?
Nu, tocmai pentru că a durat atât de mult timp până am fost publicat. În timpul acela, până când a fost publicată Legenda unei sinucideri, am scris alte trei cărți non-ficționale.
Atunci când a apărut, am avut o cronică foarte bună în New York Times. După aceea, editorii au vrut o altă carte. Aș fi putut simți o presiune atunci, dar nu a fost. Am avut parte de o experiență minunată în momentul acela: cineva a cumpărat următoarea mea carte, chiar dacă ea nu era încă scrisă. Dar am început s-o scriu. Am scris în fiecare zi timp de cinci luni și jumătate, când a fost gata de tipar.
Una dintre temele recurente din cărțile dumneavoastră este sinuciderea. V-ați vindecat trauma prin intermediul literaturii?
Da, cred că scrisul a fost o terapie extraordinară, mă simt mult mai bine acum. După ce am terminat Goat mountain, a patra carte despre familia mea, m-am simtit de parcă încheiasem toate socotelile – nu doar cu cărțile sau cu familia mea, ci cu viața. Am simțit că am făcut tot ceea ce mi-am dorit să fac.
Ei bine, eu sper că nu ați încheiat toate socotelile încă…
(râde) Nu, nu le-am încheiat. Chiar am scris alte două cărți de atunci. Dar asta este ceea ce am simțit în acel moment.
Sigur, a fost o terapie. Cred că a scrie are legătură cu a spune adevărul, a fi sincer, dar, în același timp, a-l spune frumos – să transformi ceva urât din trecut în ceva frumos, într-un fel de răscumpărare.
Credeți că violența poate fi transmisă prin intermediul ADN-ului?
Cred asta, într-adevăr, chiar dacă nu ar trebui s-o spun, tocmai pentru că nu cred că suntem condamnați. Timp de douăzeci și doi ani am crezut că sunt condamnat să repet sinuciderea tatălui meu, am simțit că voi ajunge, cândva, la fundul sacului și ea mă va aștepta. Când s-a întâmplat cu adevărat și am pierdut totul, am realizat că nu am avut nici măcar un singur gând legat de sinucidere. Astfel încât perioada aceea îngrozitoare a devenit una fericită, m-am simțit, în sfârșit, eliberat de această ”moștenire”.
Nu cred că cineva ar trebui să se simtă condamnat de ADN-ul lui și asta pentru că putem scăpa de moștenirea familiei noastre. Dar, în același timp, cred că nu știm în totalitate care este modul în care suntem construiți, cum suntem făcuți, o mare parte din asta este inconștient în noi . Este posibil să fim modelați prin moștenire, chiar dacă nu știm despre ea. Este ceva acolo, în ADN. Și o parte din ceea ce ni s-a transmis poate fi violența sau multe alte lucruri diferite. De exemplu, din cauza familiei mele, aș fi putut-o lua foarte ușor pe drumul criminalității (râde).
La o dezbatere, aici, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, Cristian Tudor Popescu, jurnalist, eseist și scriitor român, a spus că el crede că bărbatul care scrie este slab și are caracteristici feminine. Ce părere aveți despre această afirmație?
(râde) E amuzant, nu am mai auzit pe nimeni spunând asta.
Cred că toate cărțile mele sunt de fapt o analiză sau o critică a bărbaților. Bărbații din familia mea au fost o dezamăgire: tatăl meu s-a sinucis, bunicul meu o maltrata pe bunica, unchiul meu nu a fost suficient de curajos pentru a citi cărțile mele – ne înțelegem foarte bine, dar îi e frică să-mi citească poveștile.
Ideea aceasta de a fi puternic sau de a fi slab este într-adevăr, de cele mai multe ori, o calitate feminină – a fi capabil să citești ceva care ar putea fi deranjant pentru tine este lucrul pe care toate femeile din familia mea sunt suficient de curajoase să îl facă, dar bărbații nu. Am crescut fiind influențat puternic de femei – cu unsprezece femei în familia mea, toate singure, de generații diferite și numai un singur bărbat, rudă de sânge. Astfel încât consider că ele au fost cele care m-au încurajat să scriu, cele care au fost suficient de puternice pentru a privi față în față toate problemele familiei noastre. Poate că acest tip de analiză este, într-un fel, o calitate sau o înclinație feminină. Nu vreau să generalizez, deoarece există o mulțime de bărbați cu multe calități, dar bărbații din familia mea au fost puțin cam slabi din punct de vedere emoțional.
Bănuiesc că nu sunt întru totul de acord cu această afirmație, mai exact în ceea ce privește ce înseamnă putere și ce înseamnă slăbiciune – cred că ar trebui să fie definite într-un alt mod. Însă eu am fost influențat de scriitoare și de femeile din viața mea.
Din punctul meu de vedere, literatura poate fi gândită ca o încercare de a examina relațiile noastre, defectele și problemele acestora.
Ați fost invitat la numeroase festivaluri de literatură, așa că simt nevoia să vă întreb: cum a fost în Iași, la FILIT?
Realmente sunt foarte impresionat. Am auzit că este primul an când are loc și este deja atât de mare, cu mulți scriitori internaționali și cu o mulțime de scriitori români, iar evenimentele sunt realizate atât de frumos. De exemplu, evenimentul pe care l-am avut ieri, făcut în colaborare cu Alecart, o revistă realizată de către elevi, a fost foarte frumos. O elevă de liceu a scris o cronică despre cartea mea – a venit pe scenă și a vorbit despre ea, un lucru pe care eu nu cred că aș fi avut curajul să-l fac atunci când eram în liceu (râde) -, iar comentariile ei erau foarte inteligente, la fel de bune precum cele ale unei cronici dintr-un ziar. A fost o discuție foarte lungă și plăcută, am avut timp să vorbim despre cărțile noastre – ale mele și ale lui Andrew Cowan -, iar după aceea a fost o muzică impresionantă. Un eveniment atât de frumos! Nu participat la unul ca acesta la niciun alt festival de literatură.
Să ai evenimente atât de mari și atât de multe parteneriate, încă din primul an, este uimitor. De obicei, nu decurge astfel primul an al unui festival. Mai este un festival similar, tânăr și impresionant, în Danemarca, numit Festivalul de Literatură din Louisiana; acesta există de vreo trei ani și este deja foarte bine ce se întâmplă acolo. Deci este posibil să se facă un festival grozav încă de la prima ediție, dar este un lucru foarte rar. Cred că oamenii de aici ar trebui să fie foarte mândri de ceea ce au realizat.
Ce faceți, în afară de literatură, în timpul liber?
Îmi plac foarte mult sporturile de apă. Nu am reușit să fiu publicat timp de doisprezece ani, asa că am devenit căpitan pe vas și constructor de bărci cu vele. Așadar, navighez. Și practic, atunci când sunt în Noua Zeelandă – care este acasă -, schi nautic, windsurfing, caiac, ciclism montan. Atunci când sunt în orașe, în afară de a preda, merg la muzee, la piese de teatru, la filme etc.; am un alt stil de viață în spații închise.
Aveți un website și un cont de Facebook. Care este rolul rețelelor de socializare în viața unui scriitor?
Cred că rețelele de socializare joacă un rol important pentru unii autori, mai ales pentru cei care au bestseller-uri. Eu nu am putut să fac prea multe cu aceste instrumente. Site-ul meu este pentru jurnaliști, ca sursă de informare – conține toate informațiile despre cărțile mele, interviurile și cronicile anterioare. De asemenea, sunt cititori care merg pe site și îmi trimit e-mail-uri. Primesc în fiecare zi scrisori de la fani. Dar nu cred că site-ul îmi aduce cititori noi.
Am 1200 de prieteni pe Facebook. Bineînțeles că nu îi cunosc pe toți (râde). Când postez ceva în legătură cu apariția unei noi cărți, răspund, într-un fel sau altul, aproximativ două sute de oameni. Nu cred că asta spune ceva. În ceea ce mă privește, deși fac vâlvă, rețelele de socializare sunt o enigmă, căci nu au fost niciodată cu adevărat eficiente.
Legenda unei sinucideri pare să împrumute ceva elemente din structura filmelor. Vă plac filmele? Vă inspiră?
Da, mă uit la filme aproape în fiecare zi. Analizez filme pentru structura lor. Și cred că romanele mele sunt influențate de ele.
Cele mai recente romane de-ale mele se petrec într-un interval foarte scurt de timp, ele sunt precum niște tragedii rapide, probabil mai apropiate de filme. Nu există context, toate scenele se întâmplă în timp real; Goat mountain este, în esență, o scenă extinsă, totul se întâmplă în două zile și jumătate.
Așadar, sunt foarte influențat de piese de teatru – în special de tragediile grecești – și de filme. Simt că, din cauza asta, e un fel de nerăbdare prezentă în cărțile mele. Nu e timp pentru multiple unghiuri, pentru dezvoltarea contextului sau pentru a gândi, sunt, în schimb, multă acțiune și multe gesturi și dialoguri, iar personajele se află sub presiune.
*Probabil că vă întrebați de ce citiți abia acum un interviu de la sfârșitul lui octombrie anul trecut. Ei bine, motivul este simplu: tehnologia este înșelătoare. Am înregistrat cu telefonul ”deștept” acest interviu cu David Vann și, surpriză surpriză, a dispărut la instalarea unei noi versiuni. L-am recuperat de curând, bucuroasă că nu s-a pierdut pentru totdeauna :).
Super cartea.