În urma lecturării cărții O telenovelă socialistă, vă spuneam că mi-a plăcut tare mult cum a întors din condei Doru Pop perioada comunistă, alegând ca această epocă să fie zgomotul de fundal al volumului său, iar în prim plan să apară căutarea identității, dramele familiale, confesiunile de tot soiul, dureroase, dar importante în formarea eului.
Trezindu-mi astfel curiozitatea și interesul (vreau să cred că și vouă), l-am rugat pe autorul telenovelei socialiste să purtăm o discuție despre cartea sa, despre nașterea ei și pericolele autoficționalizării, despre actul scrierii, despre cărțile ce așteaptă pe noptieră și multe altele. Vă invit la o lectură interesantă cu și despre Doru Pop.
Să o luăm cu începutul. Având în vedere traseul dumneavoastră profesional (absolvent de Litere, master în Jurnalism și doctorat în Filosofie, sunteți conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj, ați publicat studii și eseuri în domeniul mass-media ș.a.), care a fost momentul în care v-ați hotărât să scrieți o carte de literatură?
Am tot mai mult certitudinea că, în ultimele două decenii de eforturi intelectuale, am urmărit, în cele din urmă, același scop, dar cu alte mijloace. Pentru că, neștiind dacă mi-a reușit explicarea rațională a prezentului (așa cum am încercat în cărțile de eseuri politice sau în studiile media), am ajuns, iată, la o tentativă de explicare irațională a acelorași mecanisme. Poate că acest roman este expresia unor multiple neîmpliniri, a unei confuzii mult mai profunde. În fond, probabil că e firesc să existe o suprapunere a intențiilor, nici eu nu știu unde încep și unde se termină identitățile mele publice, unde încep și se termină extensiile mele private.
Ca un exemplu pentru confuzia inerentă (și externă), am o istorioară recentă. Imediat după apariția romanului am fost invitat la un post de televiziune pentru o discuție despre ”telenovelele socialiste”. Producătorii, știindu-mi biografia instituțională, au crezut (fără să facă efortul documentării în profunzime) că este vorba despre încă o carte de analize socio-politico-mediatice, iar discuția s-a purtat timp de o oră despre telenovelizarea societății românești. La final, într-un addagio umil, am spus că e vorba despre un roman, care nu poate fi niciodată citit într-o cheie de acest fel. Nu e vorba despre adevăruri, dovezi obiective sau analize pertinente, ci despre strania capacitate a literaturii de a fi mai reală decât realitatea.
Pe de altă parte, desigur că, aidoma soldaților lui Napoleon, care purtau în bandulieră bastonul de mareșal, orice absolvent de Litere poartă în sertarul său secret fantasma scriitorului de ”beletristică”. Nici eu nu pot să mă dezic cu totul de această obligație profesională – inserată chiar în Oracolul meu de clasa a opta, unde colegii erau deja încredințați că voi ajunge scriitor. Acum se vede că nu am fost în stare de prea multe „litere frumoase”. Poate s-au înșelat și ei, și eu.
În cronica la O telenovelă socialistă îmi exprimam nedumerirea cu privire la alegerea titlului, care mi s-a părut neinspirat tocmai pentru că experiența mea de lectură a mers în altă direcție. De ce acest titlu, care este povestea lui? Oare exista unul mai ”bun” din punctul dumneavoastră de vedere?
Observația mi s-a făcut de nenumărate ori. Aproape toți cei care au scris despre carte au enunțat câte o explicație, unele critice, altele nedumerite. Vreau să le ”deznod” pe fiecare la modul apofatic, prin negație. Întâi de toate nu am avut în vedere un câștig de piață, titlul nu se vrea un traseu simplu către mintea și atenția cititorilor. Nu am căutat ”profitul” comercial. Nu am vrut nici să șochez gratuit, respectiv nu am căutat ceva palpitant sau de maximă actualitate. Nici nu am vrut să îmi arunc propriul demers în derizoriu și cu atât mai puțin să îmi sabotez cititorii.
Opțiunea pentru titlu îmi aparține în întregime (în sensul că editorii, cu generozitate, nu mi-au impus nimic). El este expresia faptului că, de multe ori, alegerea unui titlu este chiar mai grea decât alegerea unei teme, a unui subiect, poate chiar decât scrierea unei cărți. Sunt unii autori care scriu numai după ce au primul paragraf și titlul viitoarei cărți. Eu nu am pornit de la un titlu prestabilit, ba chiar titlul a ajuns ultimul, după multe volute și meandre. Primul chapeau, să zicem titlul de lucru, atunci când deja se contura ceva ce semăna cu o proză, a fost ”De la Lenin, la Lennon”. El rămâne preferatul meu, dar, din rațiuni de aliterație prea evidentă, a rămas la stadiul de frază generică. Au mai fost vreo două-trei variante, printre care ”Anii de formare a omului multilateral dezvoltat”, ”Am fost al cincilea Beatle” sau ”Aventurile lui Goldenboy”. Niciunul nu m-a mulțumit, până când a apărut ideea cu telenovela socialistă. Brusc ea mi s-a părut suficient de paradoxală și destul de ambivalentă pentru a contura acea imposibilitate realizată, adică așa cum a fost viața noastră în socialismul ceaușist. Dacă titlul a reușit să inducă această confuzie, poate că e nimerit, nu-i așa?!
La lansarea cărții de la Bookfest. De la stânga la dreapta: Claudia Fitcoschi, Doru Pop, T.O. Bobe. Sursa
Ați urmărit vreodată o telenovelă? Dacă da, ce vă ținea cu sufletul la gură?
Da, așa cum reiese și din carte, am fost un împătimit al Dallas-ului, respectiv am crescut ca tânăr utecist vizionând producții specifice capitalismului, împreună cu întreaga clasă muncitoare. De aici marele paradox al societății socialiste românești despre care vorbeam. Tocmai aceste nuanțe groase de alb și negru, care caracterizează modul cum vedem astăzi trecutul comunist, ne duc spre telenovelă. În același timp, viețile trăite ale epocii nu pot fi descrise în ”Lumini și umbre”, cum se numea unul dintre serialele românești de succes ale vremii. Socialismul pe care l-am trăit – în alte părți numit comunism de gulaș – a fost unul telenovelistic prin excelență, iar ”greaua moștenire” a acestui trecut trebuie văzută mai degrabă la acest palier. Pentru că prezentul societății românești, cu toate accentele de mahala sau manea, este îmbibat de trecutul comun din comunismul telenovelistic. Pe care, dacă nu îl acceptăm, continuăm să îl perpetuăm.
Cine este Doru? Cât din personaj se poate atribui autorului (asta dacă am avea, să zicem, un instrument precis de măsurat)?
Există studii de biologie celulară care arată că noi ne schimbăm identitatea la nivel celular în mod regulat, se pare că la șapte ani se produce o regenerare totală, celulară. Chiar neuronii din creierul nostru sunt alții decât cei cu care ne-am născut. Suntem aceiași sau alții? Mai mult, problema este uneori cine e străinul acesta care sunt eu? Întreg eșafodajul cărții se bazează pe această întrebare imposibilă: cine sunt eu cu adevărat atunci când nu mai știu cine am fost? De aici decurg o serie de întrebări secundare. Cât din ceea ce cred că sunt este adevărat? În ce măsură eu sunt chiar eu, sau proiecții ale altora în mine?
Acel Doru, de fapt nu există. Sau nu mai există. Deși bucățile sparte ale identității acelui Doru au constituit materia primă pentru un vitraliu ce mi-a permis să mă privesc dincolo de realitate. Ceea ce am văzut a fost însă altceva decât mă așteptam. Ca într-un ochean răsturnat, parafraza la Flaubert a devenit singura explicație (ce nu explicitează) și care m-a obligat să spun: Doru nu sunt eu!; și apoi să adaug, la fel de veridic: Doru sunt eu!
În sens pur literar nici nu e nevoie de o asemenea discuție. În ce mă privește (si ca o considerație culturala) cred că suntem propriile noastre ficțiuni de sine. Această ficționalizare continuă ai cărei victime suntem, este incomensurabilă. Pentru că de multe ori e intangibilă la nivel ”macro-social” ea trebuie căutată la nivelul ”microscopic”. Eu am privit cu propria mea lentilă bacteriile de memorie, bacilii de identitate care m-au compus.
În scrisoarea de început, manuscrisul este lăsat cadou copilului lui Doru, intenția fiind una de căutare identitară, de înțelegere a propriului eu și de recuperare a memoriei. Ați scris cartea pentru a exorciza trecutul?
Fără discuție! Înainte de a fi fost o carte, acest manuscris a fost chiar un instrument de expiere intimă a trecutului, sau, cum zicea un bun prieten care a comentat cartea, o formă de ”rezecție”, de extragere dureroasă a suferinței din corp, din minte, din suflet. Într-o agendă veche, ce fusese chiar a tatălui meu, mi-am notat mult timp un fel de jurnal autoanalitic. În perioada aceea (dar și acum) mă fascina psihanaliza lacaniană, și am început să practic un fel de ”aplicații” pe propria identitate, într-un efort privat, menit să mă ajute să mă înțeleg pe mine însumi. Timp de aproape zece ani am tot scris acolo, pe diverse tonuri, frânturile din memoria copilăriei. Ulterior ceea ce era parte din jurnalul de autoanaliză a fost înghițit de magma romanului, care a devenit o încercare de a înțelege mai mult decât pe mine însumi.
De fapt problema generației mele a fost ne-împăcarea cu trecutul comunist. Faptul că am ”judecat” comunismul și i-am făcut un proces public nu ne-a ajutat să înțelegem tarele trecutului recent. Dimpotrivă, această teatralizare a avut două consecințe grave (dincolo de consecința politică, aceea a lipsei unei adevărate lustrații). Prima consecință a fost aceea că diabolizarea întregii perioade care, din păcate sau din fericire, a corespuns cu jumătate din viața mea, a obturat discuția profundă despre ce s-a întâmplat atunci. Pe de altă parte, fiind ”învățați” că tot trecutul comunist a fost ”rău”, am fost obligați să credem despre noi înșine că suntem răi.
A apărut o întreagă literatură ”de recuperare” a traumei, însoțită de producții cinematografice, volume de istorie, politică sau sociologie, prin care eram expuși crimelor regimului comunist în România. Și pe bună dreptate. Însă, din perspectivă pur biologică, eu nu am făcut parte din generația închisorilor staliniste. Pentru mine – ca pentru mulți copii și adolescenți asemenea mie – exterminarea biologică a adversarilor comunismului, dimensiunea criminală a regimului nu a existat. Mai mult, acceptarea necritică a ideologiei capitaliste drept singura alternativă la comunism, cu tot ce a decurs de aici, a fost o consecință nu mai puțin malignă.
Respingând ceea ce am fost, am aruncat într-un fel de ladă de gunoi a istoriei și ceea ce eram de fapt. Această tară secundară este mai gravă. Pentru că nici capitalismul, nici comunismul, nicio altă formă de organizare socială nu sunt altceva decât iluzii, construcții mitologice care ne permit să trăim împreună. Dacă le acceptăm așa cum sunt, ele ne împiedică să ne trezim propria conștiință, să vedem cine suntem în afara identităților ”prescrise” cultural sau ideologic.
Si, deoarece sunt convins ca am fost hrăniţi cu o serie întreagă de neadevăruri despre trecutul recent, care m-au revoltat, care m-au enervat și în cele din urmă m-au mobilizat, am crezut de cuviință să scriu versiunea mea.
Autoficționalizarea aduce cu sine o expunere publică primejdioasă, aș putea spune. Granița dintre ficțiune și realitate este extrem de subțire. Oamenii probabil că vă vor egala cu personajul Doru în toate aspectele. Vi s-a întâmplat să vă judece cineva prin prisma cărții și, implicit, a acțiunilor personajului?
Cineva m-a și întrebat brutal: oare mama ta a citit ce ai scris?; cumva compătimind-o pe ea și privindu-mă cu condescendență și chiar reproș. Întâmplător mama chiar a citit cartea și, cu o maturitate pe care o ai numai după ce ai trecut printr-o serie de experiențe traumatice de viață, care au dus-o și pe ea de la capitalism la comunism și înapoi la capitalism, mi-a spus că pur și simplu a retrăit citind. Că nu e vorba despre tine și despre mine, ci despre înțelegerea profundă a tot ceea ce am trăit. Altcineva m-a întrebat: dar copiilor tăi le-ai da să citească toate atrocitățile acelea? Iar răspunsul pe care l-am dat este acesta: tocmai pentru copiii mei am scris această carte, în acest mod, ca ei să înţeleagă cum a arătat trecutul, de unde venim, cine suntem, pentru a putea înţelege cum pot schimba viitorul, unde merg şi cine sunt.
De fapt aici este punctul nodal, centrul visceral al abordării din Telenovela socialistă. Aici nu este vorba despre ceea ce se numește în teoria literaturii ”pactul autobiografic”. Am scris astfel nu pentru a fi crezut, ci pentru că nu am crezut în imaginea despre generația mea perpetuată de filme, de mass media, de unele cărți. Pentru mine ea este trunchiată. Am refuzat artificialitatea reprezentării a ceea ce numim în derâdere ”Epoca de aur” (cu versiunea ”labele-poc”), dar care coincide cu epoca ”băiatului de aur”, zis și ”Doruaurelpărinte”. Cred în continuare că este necesară re-definirea identității private a României post-comuniste.
Pe de o parte, lipsa acestei redefiniri mi-a refuzat accesul la propria mea identitate, m-a făcut să caut, să explorez cine am fost, cum s-a produs devenirea mea sub comunism. Așa am aflat că primii mei ani din viaţă, anii 70-80, nu au avut o legătură directă nici cu Ceauşescu, nici cu Marx, ci cu mama mea, cu mătușa și bunica mea, cu prietenii și universul meu privat, respectiv cu măruntele probleme ale trăitului.
Nu este încă o carte despre comunism, deși are multe ingrediente de acolo, multă culoare specifică. Dar despre ce este, în câteva cuvinte?
Am avut nevoie de aproape douăzeci de ani (iată, au trecut mai bine de două decenii de la sfârșitul comunismului mioritic!) şi de vreo zece ani de autoanaliză ca să ajung să pricep că sunt produsul acelei perioade. Fiecare comportament al nostru, fiecare atitudine are resursele în acel timp istoric.
Cei care credeau că ne putem pur și simplu lepăda de comunism ucigându-i pe soții Ceaușescu ne-au înșelat și s-au înșelat pe ei înșiși. Toţi cei care suntem azi pe la 40-45 de ani suntem produsul unei perioade, ai unui sistem social la a cărei distrugere am asistat și am participat. Pentru a ne înțelege pe noi înșine e nevoie de o rescriere autentică, este necesară o explorare a micilor istorii ale indivizilor.
Cartea este, în fond, manifestarea dorinţei de a ieşi dintr-o dublă falsitate. Pe de o parte din falsele modele sociale pe care ni le impunea regimul comunist, unde ne erau livrate nedigerate o serie de valori de carton, pe care învățam să le susținem public, în vreme ce le păstram secrete pe celelalte, pe care nu aveam voie să le rostim. Am trăit cu toţii o schizofrenie generală care m-a decis să încerc să văd clar ce s-a petrecut cu mine în toţi aceşti ani.
Pe de altă parte, după căderea regimului ceaușist, ne mai paște un risc. Multe cărți amplasează vieţile noastre din epoca ceaușistă într-o mitologie exclusiv nefastă. De fapt noi am fost niște anti-eroi în cel mai pur sens al cuvântului. Cei mai mulți dintre noi nu ne-am numărat printre martirii anti-comuniști care au făcut posibilă libertatea noastră de astăzi, dar nu ne recunoaștem nici în indivizii cu sufletul furat în care suntem proiectați de o anumită ideologie postceaușistă. Ne-am trăit copilăria, adolescența, cum am putut mai bine, repetând greșelile părinților noștri și căzând victimă greșelilor lor, dar bucurându-ne între timp că suntem vii.
Sunteți altruist acum? (”Acum știu de ce am fost toată viața egoist. Pentru că nu știam cine sunt. Altruiștii nu au probleme de identitate”, p. 133)
Nu este egoismul comuniștilor aidoma altruismului capitaliștilor?
Cartea este împărțită în capitole mari, subcapitole, episoade, interludii. Nu v-a fost teamă că va fi prea fragmentară, că nu va avea unitate?
Dimpotrivă, mă tem că am făcut prea multe concesii narativității clasice, tocmai de teamă ca povestea să nu fie percepută ca o simplă înșiruire de lucruri disparate. Așa cum ați remarcat foarte bine în cronica de pe Bookaholic, memoria însăși este imperfectă, iar această imperfecțiune, această de-conectare a fost ”ținta”. Am încercat să imit mecanismele memoriei, iar acum regret oarecum că am făcut compromisul cronologiei.
Interludiile Finului Rebelș și poveștile pe care acesta le spune și reinterpretează sunt savuroase. Le repovestiți și fiicelor dumneavoastră poveștile clasice? Dacă da, ne puteți da un exemplu?
Cele două fete ale mele (Nona și Mira), care m-au învățat mai multe despre viață decât aș fi putut să îmi imaginez, au fost la rândul lor victimele acestei citiri oarecum sarcastice și ironice a ideologiilor de tot felul. Le-am transmis și lor neîncrederea viscerală în ”textele” de orice fel. După ani în care le-am ”hrănit” nu doar cu re-citiri parodice ale poveștilor lui Creangă sau ale fraților Grimm, dar și cu lecturi în profunzime ale miturilor clasice sau ale lui Shakespeare, astăzi copilele mele (acum adolescente) sunt echipate cu un soi de spirit critic absolut. Nu știu dacă e bine sau dacă e util, dar, la rândul lor, ele sunt rezultatul experiențelor părinților lor cu istoria, societatea, timpul, viața.
Unul dintre pasajele minunate din carte egalează amintirile cu cicatricile: ”Pentru că oamenii, chiar dacă nu ne lasă urme adânci în memorie, ne sapă adeseori amintiri direct în carne. Finul Rebeleș mi-a lăsat câteva urme profunde. Sub formă de cicatrice. Iar amintirile sunt cicatrici pe care ni le lasă timpul. Și oamenii. Mai ales oamenii”. Chiar este amintirea o cicatrice, chiar și cea frumoasă?
Societățile contemporane sunt societăți ale refuzului durerii. Avem tot felul de metode prin care fugim de suferință – sistemul medical ne oferă anestezice, televiziunea ne amorțește cu programe de divertisment, social media ne învaţă că memoria poate fi păstrată în calculatoare. Trăim într-un moment istoric al unui etern prezent adolescentin, chiar infantil, în care nu este loc de traume. Așa cum idealul de frumusețe contemporan a devenit pielea perfectă, fără pete, fără riduri, fără urme ale trecerii timpului, idealul spiritual este similar. Suntem supuși unei chirurgii plastice continue, care are loc la nivel sufletesc. Nu mai vrem să ştim că traumele sunt singurele noastre refugii din calea superficialității. În cele din urmă, oricât ar vrea să ne convingă capitalismul de consum, nu vom trăi veșnic, nu vom fi mereu tineri, nu vom rămâne etern fără cicatrice. Nu ar fi mai bine să ne purtăm cum mândrie, aidoma oamenilor primitivi, cicatricile – de fapt semnele profunde ale faptului că am trăit şi că am suferit?!
Cum, când și de ce scrieți (mai ales că în O telenovelă socialistă spuneți că ”Cuvintele dor. Cuvintele omoară”, p. 140)?
Unii sunt scriitori nocturni, păsări de noapte, după cum li se mai spune. Există chiar o legendă a scriitorului care, după miezul nopții, însoțit de cafea și țigări, în liniștea misterioasă a întunericului, construiește universuri magice. Eu sunt, însă, un matinal, ceasul meu interior, bioritmul meu e setat pentru răsărit și nu pentru apus. Așadar mă trezesc devreme, pe la 4-5 dimineața și (atunci când am ce să scriu), în puținele momente de acalmie ale zilei, stau la pândă să vină duhul nevăzut al inspirației. Prin urmare scriu stând de veghe.
La întrebarea de ce scriu există un răspuns simplu- pentru că mi-e frică de moarte. Între scriu și sicriu este o distanță de o singură iotă în limba noastră, iar spaima de sicriu mă împinge mereu să las urme în spatele meu, să scrijelesc pe suprafața timpului ceva, poate-poate va rămâne ceva. Ca și oamenii de peșteră, care își imprimau urmele palmelor pe pereții cavernelor, și noi (de fapt eu) lăsăm semne despre faptul că am fost aici. Cumva există speranța – deșartă, de altfel – că va veni cineva, o conștiință străină, care va putea să ne înțeleagă, după mai multe generații, că va fi cineva care va spune „Aha! Deci ăștia ați fost voi”. Și dintr-o dată să fim iarăși. Iar acest fapt ne face, cu adevărat, nemuritori.
Acum, că primul pas este făcut și deja lăudat, știți ce urmează după O telenovelă socialistă?
Aidoma criminalilor, care sunt împinși mereu să revină la locul faptei, la locul care le oferă plăcere și durere simultan, scriitorii se întorc ca niște delincvenți la locul inițial, la scaunul de suferință care este lângă masa de scris. Problema e că, deși știu prea bine ce aș vrea să urmeze, nu știu dacă va mai urma ceva. Mă tem și în același timp mă ispitește blestemul autorului cu o singură carte. Pe de altă parte, o dată ce ai înghițit ”hapul” literaturii, nu știu dacă te mai poți vindeca.
Ce carte/ cărți aveți săptămâna aceasta pe noptieră?
Tot timpul am ceva de citit la mine. Acum așteaptă la rând Lunetistul lui Marin Mălaicu Hondrari și Părul Venerei, cel mai recent roman al lui Mihail Șișkin tradus la noi.
Citesc ebook-uri în mod constant, prin urmare, pe lista de cărți electronice din iPad am mereu câte ceva, unele volume de care nu mă despart niciodată, cum este De veghe in lanul de secară al lui Salinger, si unii autori cum este Philip Roth.
Cartea “O telenovelă socialistă” poate fi comandată din librăria online Cărturești. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere.
Sursă imagine principală: ziuadecj.realitatea.net
