George Onofrei este, printre altele, redactorul-șef al publicației săptămânale ieșene Suplimentul de cultură, publicație care aniversează, în 2014, zece ani de existență. Cum spuneam și săptămâna trecută, când lansam, în parteneriat cu Suplimentul, Editura Polirom și FILIT, un concurs pentru cititorii bookaholici care se trezesc în fiecare sâmbătă și-și iau doza de cultură și dintr-un supliment din Moldova, noi suntem tare bucuroși că primul magazin cultural din România a rezistat tuturor vitregiilor vremurilor post-comuniste și că, în cei zece ani, a devenit un reper în presa culturală națională.
Așa că nu puteam lăsa să treacă această ocazie în straie de sărbătoare fără să o marcăm și printr-o discuție cu George Onofrei, unul dintre cei care au fost de la început la cârma Suplimentului și care au contribuit la metamorfozele acestuia de-a lungul timpului. Astfel, am vorbit despre momentele-cheie din existența publicației ieșene de cultură, despre echipa acesteia, am povestit despre peripețiile nașterii Suplimentului, despre ce înseamnă să fi redactor-șef al unui magazin cultural la numai 22 de ani, despre supraviețuirea jurnalismului cultural profesionist într-o lume acaparată de cancanuri și multe altele.
Un interviu, cred eu, de neratat atât pentru cei care urmăresc Suplimentul de cultură, cât și pentru cei interesați, în general, de povești de dincolo de cortină și tipar.
Se zvonește că Suplimentul de cultură împlinește anul acesta (în noiembrie, mai exact) 10 ani. Dacă ar fi să-i faci un timeline de Facebook (pentru că tot coincid aniversările), punctând momentele-cheie, cum ar arăta acesta?
Nu e doar un zvon, din păcate sau din fericire este foarte adevărat. Şi nouă ne vine foarte greu să credem că împlinim 10 ani de la prima apariţie în toamna acestui an, deoarece, fiind o echipă tânără, timpul încă mai are răbdare cu noi, ca să citez un clasic. Mi-ar fi greu să imaginez parcursul revistei ca pe un timeline pentru că, îmi amintesc foarte bine, prima pagină de Internet a „Suplimentului de cultură” a fost realizată, cu avânt vitejesc, în „html”, de primul SGR, Victor Jalbă Şoimaru. Pe vremea aceea nici urmă de social media aşa cum o percepem azi (făceam şi noi tranziţia abia de la mIRC la Hi5), Zuckerbeg se juca abia cu Facebook-ul lui de campus universitar.
Evenimentele principale din timeline, ca să revenim la jocul propus, sunt legate de toţi oamenii care au pus umărul la apariţia şi continuitatea revistei – Silviu Lupescu, directorul general al Poliromului, care a avut dorinţa de a crea şi finanţa revista, partenerul nostru de încredere . „Ziarul de Iaşi”, care ne asigură o distribuţie sâmbăta, la Iaşi, nesperată pentru o revistă de cultură, Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici, ce au pus în mod hotărâtor umărul la definirea conceptului editorial, Ana Onisei, Victor Jalbă Şoimaru, Anca Baraboi (redactor-şef adjunct încă din 2006), Florin Iorga (al doilea SGR al revistei, „fugit” de curând, din păcate, în industria IT) şi Adina Ciocoiu, care ni s-a alăturat de curând. Echipa de la Iaşi a fost însă întotdeauna una destul de redusă deoarece noi ne-am bazat pe contribuţia unei comunităţi lărgită de jurnalişti culturali şi critici de specialitate, din care majoritatea au rămas fideli proiectului din 2004 şi până astăzi.
Știu că e o întrebare banală, dar e musai să știm: cum a luat naștere primul magazin cultural din România?
Greu, normal!
Lăsând acum gluma la o parte, apariţia primului număr ne-a dat emoţii serioase. După o lună de pregătiri şi un număr 0 în urma căruia s-a “întors foaia” de mai multe ori, era tipărit primul număr al “Suplimentului de cultură”. Primele exemplare au “văzut lumina tiparului” pe 12 noiembrie, la prânz, undeva în zona industrială a oraşului Iaşi. Numărul fusese pregătit din timp, dar, aşa cum ghinionul apare de multe ori înaintea “marii lansări”, la câteva minute peste prânzul lui 12 noiembrie, Victor Jalbă (primul SGR), Ivona Burduja (SGR atunci şi acum al “Ziarului de Iaşi”) şi cu subsemnatul intram şi ieşean din hala tipografiei. Un format greşit a dat peste cap întreg fluxul tehnic, iar o defecţiune a tiparniţei părea să pună capac situaţiei.
Telefoanele tot sunau, căci la Hotelul Unirea deja se adunasetă invitaţii pentru lansare. Oficialităţi locale, personalităţi culturale şi oaspeţii principali: Adriana Babeţi, Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş. Artizanul “Suplimentului”, Silviu Lupescu, trecuse la rându-i, de la nedumerire la îngrijorare: “când o să avem revista”? Fetele de la sampling şomau, spuneau “bine aţi venit!”, dar aveau mâinile goale. Bucatele erau deja aburinde pe mese, speech-urile gata să înceapă. Lipsea corpul delict. Am înşfăcat primele exemplare tipărite acceptabil (sau cel puţin aşa am vrut să credem) ieşite de pe bandă şi am mers la Unirea. Ce s-a spus acolo exact, ce vorbe de încurajare sau ce critici au urmat nu mai ţin minte, misiunea fusese îndeplinită în ultima secundă.
Care au fost provocările atunci, în 2004, și care sunt acestea acum, 10 ani mai târziu?
Prima şi cea mai dificilă provocare atunci, în 2004, a fost să explicăm tocmai acest concept de „magazin cultural”, unul care în Europa funcţiona de decenii în print – reviste culturale accesibile unui public larg, de multe ori distribuite cu un cotidian de larg tiraj (aş vrea să amintesc, în treacăt, faptul că, înainte de criza economică, „Suplimentul de cultură” ajunsese la un tiraj de 45.000 de exemplare şi era tipărit în trei ediţii – una Naţională, una de Moldova şi una de Olteania – cea din urmă prin colaborarea cu cotidianul „Gazeta de Sud”). Revenind, pentru majoritatea consumatorilor de reviste culturale de la noi, era de neconceput ca o editură precum Polirom să lanseze altceva decât o revistă foarte serioasă, elitistă. Or, miza era aceea de a oferi tocmai un produs editorial foarte pe înţelesul unui cititor obişnuit de cotidian care, sâmbăta, primeşte un bonus cultural din partea ziarului pe care îl preferă. La acel moment am primit, mai ales în rubricile de „revista presei culturale”, foarte multe critici.
Au urmat şi alte nedumeriri, legate de profilul rubricilor de carte din „Suplimentul de cultură”. Deşi niciodată nu au fost promovaţi exclusiv autori ai Polirom sau, mai târziu, şi ai Cărţii Româneşti, ci am publicat şi foarte multe cronici dedicate apariţiilor editoriale ale celor mai importante edituri din România, mici atacuri, răutăţi au fost inerente.
Pe frontispiciul „Suplimentului” a stat de la numărul 1 scris „Publicaţie realizată de Editura Polirom în colaborare cu Ziarul de Iaşi”, nu a încercat nimeni să ascundă vreo realitate. Polirom nu a fost prima editură care a căutat să susţină o revistă culturală, dar, după 10 ani, fără falsă modestie, este singura care nu doar a încercat marea cu degetul, ci şi-a asumat finanţarea acesteia indiferent de vremurile economice. Conţinutul dedicat cărţii nu depăşeşte 20% în revistă, prin urmare investiţia a fost una greu de contabilizat sub raportul promovării artelor spectacolului, filmului ș.a.m.d., zone în care e greu de bănuit că Poliromul ar avea vreo implicare directă. Iar cum 80% din cărţile de ficţiune ale autorilor români apar sub sigla Polirom sau Cartea Românească, e lesne de înţeles că existenţa „Suplimentului de cultură” este una foarte benefică pentru un spectru foarte larg de autori români.
O curiozitate personală: cum reușește o revistă culturală să supraviețuiască cu brio atâta timp în vremuri atât de tulburi, într-o țară cu o populație amatoare de cancanuri?
În parte, am răspuns deja la această întrebare. Aş accentua încă o dată pe hotărârea lui Silviu Lupescu şi a Poliromului în general de a continua acest proiect. Orice revistă, oricât de bine făcută ar fi, dacă dispare după 3-4-5 ani de la apariţie, se pierde în uitare. Singura modalitate de a respecta cu adevărat trecutul unei publicaţii este să îi asiguri o continuitate.
Cancanurile nu au avut loc niciodată în paginile „Suplimentului”. Degradarea „paginii de cultură” de la cotidian am urmărit-o cu toţii de-a lungul anilor. La început paginile de cultură au început să fie asediate de monden (exista la un cotidian chiar secţia Cultură/ Monden sau Lifestyle, nu mai ţin minte exact), apoi a rămas numai mondenul, iar jurnaliştii de la externe şi de la cultură au fost primii daţi afară o dată cu venirea crizei. Tăierile acestea nu au ajutat prea mult publicaţiile cotidiene, pentru că, una câte una, au dispărut apoi de la tarabă şi chiar din online cu totul.
Orice dispariţie însă a unei reviste de cultură cunoscute produce un rău inimaginabil pe termen lung. Nu există concurenţă în adevăratul sens al cuvântului în zona publicaţiilor culturale bine făcute, ci doar complementaritate, mă hazardez să spun.
Ce se mai întâmplă cu colecția lansată de Polirom cu numele revistei Suplimentul de cultură?
Colecţia a avut mai curând un rol de promovare a mărcii „Suplimentul de cultură”, prea puţin cunoscută… A fost un vehicul eficient prin care publicul fidel al Editurii a aflat foarte repede, direct din librărie, cum s-ar spune, de existenţa noii revistei. Mai apoi nu au mai apărut cărţi sub această siglă deoarece ne-am concentrat eforturile pe colecţii de tradiţie precum „Ego. Publicistică” sau chiar „Ego.Grafii”, în care au apărut texte de Adriana Babeţi, Emil Brumaru ş.a. publicate iniţial în „Suplimentul de cultură”. Fiind şi coordonator al „Ego. Publicistică” ar fi însemnat să urmez o… dedublare nefirească.
Ești redactorul-șef al Suplimentului de la început. Care este cea mai crudă „lecție” pe care ți-a dat-o funcția aceasta în fruntea unei reviste culturale? Dar cea mai frumoasă amintire?
Cea mai crudă lecţie este legată de tipărirea unei avanpremiere editoriale care a fost de natură să deranjeze o parte a publicului nostru. Trebuie să fii foarte atent nu doar la cât de cunoscut este un autor sau o carte atunci când publici fragmente de literatură, dar şi la faptul că nu te adresezi unui public de nişă. Lecţia pentru mine a fost atunci, într-adevăr, foarte dură şi am avut mult de învăţat. După cum Lucian Dan Teodorovici mi-a aplicat o serie de lecţii (prea mult spus!) dure, care mi-au folosit enorm mai târziu – era şi firesc, aveam 22 de ani, pus în faţa unei provocări enorme pentru această vârstă şi fără îndrumarea sa ar fi fost… mult mai complicat! Îi mulţumesc mult acum, deşi acum 10 ani nu era foarte vesel în urma şedinţelor cu el.
Dacă cineva te-ar trezi la 3 dimineața și te-ar întreba ce conținea numărul 10 al Suplimentului ai ști să-i răspunzi? 🙂
Cu siguranţă nu, după aproape 450 de numere. Cât despre numărul curent, sigur că da, l-aş invita să o sune la o oră rezonabilă, după 8, pe colega mea Anca Baraboi. Glumesc, desigur.
Acum serios, spune-ne care ar fi principalele știri culturale din ultimii 10 ani, din perspectiva ta. Dar o retrospectivă literară de la începutul Suplimentului și până acum?
Climatul cultural s-a schimbat enorm în ultimii 10 ani şi îmi dau seama acum, când mă străduiesc să scriu în fiecare număr câte o pagină despre conţinutul revistei de-a lungul acestei istorii trăite săptămânal în redacţia „Suplimentului”. În 2004 existau adevărate dispute în câmpul intelectual, întinse pe săptămâni întregi – răspunsurile venind de multe ori în paginile unor reviste diferite.
De când avem social media, nu mai stă nimeni să polemizeze „la gazetă”, polemicile „se rezolvă” cu câte un şuierat scurt pe Facebook la adresa „adversarului”, îi mai dai şi câte un „poke”, îi „dai” block şi-i ceri din nou prietenia după ce te răcoreşti şi tot aşa. Nu mă înscriu în rândul celor care polemizează astfel, dar îi observ pe alţii…
Cum sărbătoriți Suplimentul de Cultură anul acesta? Ce planuri de viitor aveți?
Vom sărbători cu siguranţă. Am şi început să sărbătorim, în felul nostru, şi prin concursul al căror parteneri ne-aţi bucurat să fiţi şi care este în plină desfăşurare. Restul surprizelor nu le dezvăluim încă.
Sursă imagini
