Jean Mattern este scriitor și editor francez – coordonează, la prestigioasa editură Gallimard, colecţia de literatură străină „Du Monde Entier” şi colecţia „Arcades”. La noi, Editura Polirom a publicat două dintre cărțile sale: Băile Kiraly (2009, colecția „Biblioteca Polirom. Proză XXI”, traducere de Silviu Lupescu, cuvânt înainte de Gabriela Adameșteanu) și Lapte și miere (2011, colecția „Biblioteca Polirom. Proză XXI”, traducere de Anca Băicoianu). Acesta a fost de mai multe ori în România, atât pentru a-și lansa volumele, cât și pentru a participa la diferite întâlniri – de exemplu, în 2011, Jean Mattern a fost invitat la cea de-a patra ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB), iar în 2013 la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), la ambele în calitate de scriitor, și nu editor.
Pentru că am ratat un interviu cu acesta, în repetate rânduri, m-am bucurat când am auzit că va participa la cea de-a treia ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM, 22-24 octombrie 2014). De data aceasta, nu mi-a mai scăpat :). A fost o plăcere să stau de vorbă cu autorul francez, o persoană foarte caldă și deschisă, care are multe povești de spus, atât personale, cât și profesionale.
Am discutat, într-o dimineață răcoroasă și ploioasă de toamnă, despre Timișoara, oraș plin de semnificații pentru el, despre cărțile sale, cu precădere despre Lapte și miere, dar și despre Septembrie, noua sa carte, din care a citit în avanpremieră un fragment la FILTM și care va apărea la începutul lui 2015 în Franța, despre lucrurile pe care nu le putem uita, procesul său creativ, cum ne definim identitatea, despre meseria de editor, alegerea volumelor care intră în colecțiile Gallimard, autorii români favoriți, piața de carte românească versus cele din vestice și multe, multe altele.
For the English version, please click here.
Când ați venit pentru prima dată în Timișoara? Și cum a fost pentru dumneavoastră? Presupun că prima vizită a adus la suprafață multe emoții și amintiri.
Am fost aici în 2009, am venit pentru publicarea românească a primului meu roman, Băile Kiraly, și am avut o lansare de carte în Timișoara.
De fapt, am avut un mic șoc, pentru că am auzit o mulțime de lucruri despre oraș și știam că tatăl meu mersese la școală aici, petrecuse mult timp în acest loc, etc. Punând cap la cap ceea ce mi-a spus despre asta, ceea ce am auzit despre oraș și realitatea a ceea ce am văzut aici, s-a dovedit a fi foarte emoționant pentru mine. Văzând casa bunicilor mei – bunicul meu a plecat din Timișoara în 1971 -, mi-am amintit de pachetele pe care ni le trimiteau – cu ciocolată, de exemplu -, pentru că cei doi veri de-ai mei erau încă aici, iar experiența a fost copleșitoare. Apropo, făceam un lucru: tata obișnuia să rupă un fir de păr de la mine sau de la sora mea, pe care, mai apoi, îl puneam în scrisoarea care urma să fie trimisă verilor mei.
Într-adevăr? De ce?
Da, pentru ca verii mei să vadă că ei sunt primii care deschid acele scrisori. Securitatea obișnuia să deschidă scrisorile, știi? Așa că aveam această tehnică. Eram un copil atunci, așa că acest obicei era ceva puternic și excepțional.
N-am știut despre această metodă…
Ei bine, a existat. Și toate aceste emoții, amintiri s-au întors atunci când am fost aici pentru prima oară.
Mai păstrați încă legătura cu verii dumneavoastră?
Nu. Ultimul membru al familiei mele care a stat aici a murit acum câțiva ani, așa că nu a mai rămas nimeni. Era normal, verii tatălui meu erau bătrâni, era firească ideea că, într-o zi, ei vor dispărea. E adevărat că, atunci când au murit, am simțit că și ultima mea legătură cu această țară a murit. A fost ciudat.
Având în vedere că ne aflăm la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM), întrebările mele se vor concentra, mai ales, în jurul uneia dintre cărțile dumneavoastră, Lapte și miere, tocmai pentru că o parte dintre experiențele personajului principal se întâmplă aici.
Tatăl dumneavoastră s-a născut la Timișoara și a plecat când avea cincisprezece ani. Știind acest lucru, îmi aduc aminte că m-am întrebat cât de greu a fost pentru dumneavoastră, atât ca scriitor, cât și ca fiu, să potriviți vocea povestitorului, un tată aflat pe patul de moarte. Nu mă înțelegeți greșit, nu pun semnul de egalitate între ficțiune și realitate.
Cred că am putut scrie această carte doar pentru că tatăl meu nu mai era în această lume atunci când am început să o scriu. În caz contrar, cred că ar fi fost foarte greu pentru mine s-o scriu când el era încă în viață.
Pentru că personajul principal este pe patul de moarte?
Da, exact. Și, așa cum ai spus, cartea este o ficțiune și am scris-o astfel din două motive: în primul rând, pentru că eu cred că nu există ceea ce noi numim realitate, există doar moduri diferite de a privi realitatea; iar ficțiunea cred că este un mod de a privi realitatea, unul care îți permite să descoperi mai mult, nu din realitate, ci din adevăr, de fapt. Ceea ce mă interesează, atât ca scriitor, cât și ca ființă umană, este, poate, mai mult adevărul decât realitatea. Oamenii cred că faptele există – desigur, în cărțile de istorie, poți nota faptele -, dar totul depinde de modul în care te uiți la aceste fapte.
Când aveam cincisprezece ani, vârsta pe care o avea tatăl meu când a părăsit România, el mi-a spus un pic din povestea lui – pentru a mă face să înțeleg, cât de cât, cum a fost pentru un băiat în vârstă de cincisprezece ani să ia genul acela de decizii. Dar, după aceea, nu i-a mai plăcut foarte mult să vorbească despre asta din nou. Sunt multe lucruri pe care niciodată nu le-am știut despre asta. Când aveam cincisprezece ani era greu pentru mine să asimilez totul și, de aceea, pentru o vreme, nu am fost interesat de acea poveste, era prea dificil.
Când am devenit adult, am început să pun întrebări, dar, de fiecare dată, el era foarte reticent în a răspunde la acele întrebări, cel mai probabil pentru că era dureros. A trebuit să respect acest lucru. La sfârșitul vieții sale, a început din nou să vorbească puțin despre asta, așa că am avut parte de ceva mai multe detalii, dar nu atât de multe pe cât mi-aș fi dorit. La un moment dat, tatăl meu a vorbit despre sentimentele sale și m-am gândit că provocarea mea, ca scriitor și, poate, ca fiu, era de a recrea emoțiile sale, modul în care a simțit totul. Nu am fost capabil să recreez povestea lui în detalii, dar esența a ceea ce a însemnat pentru el plecarea din Timișoara, a lucrurilor prin care a trecut, într-un mod personal, profund, individual, este acolo.
Așa este. M-am gândit la acest lucru atunci când am citit cartea și, după aceea, atunci când am scris întrebările mele și am răsfoit, din nou, cartea: nu este vorba despre istorie, toate acele lucruri se puteau întâmpla în orice altă perioadă grea; contează, în primul rând, emoțiile și gândurile personajelor.
Da. Și este, de asemenea, o carte despre prietenie. Iar acesta este un lucru foarte universal. S-ar fi putut petrece în Timișoara, Paris sau Londra, oriunde.
Lapte și miere este o carte mică, dar foarte intensă și puternică. De aceea, am avut sentimentul că procesul de scriere a luat ceva timp.
Da, într-adevăr, a fost un proces îndelungat de scriere. Sunt un scriitor lent, în general, chiar dacă scriu cărți mici.
Personajul principal se luptă, din răsputeri, să-și găsească locul. Ați crezut vreodată că nu aparțineți unui spațiu?
Cred că aparții mai mult poveștilor, limbajului, amintirilor decât spațiilor. Uneori, tatălui meu îi era foarte dificil să se caracterizeze, mai ales atunci când oamenii îl întrebau de unde vine. De foarte multe ori, el răspundea: Eu sunt din Banat. Nu din România, Franța, Germania sau orice altă țară. Aceasta era soluția lui.
Consider acest lucru interesant pentru că era un mod de a nu-ți defini identitatea din punct de vedere al naționalității. Am învățat multe de pe urma soluției lui. Naționalismul este realmente o otravă în istoria europeană și este mult mai interesant modul în care tatăl meu a ales să se definească. Când am scris cartea am încercat să scot la suprafață și acest lucru; m-am gândit, de exemplu, la modul în care peisajele se reflectă în mintea noastră. Dacă suntem sinceri față de noi înșine, cred că aceste detalii sunt mult mai importante, mai prezente în mintea noastră decât naționalitatea. Apropo, aceasta este un alt lucru despre care am vrut să scriu.
V-ați gândit vreodată cum ar fi putut fi viața dumneavoastră acum dacă tatăl dumneavoastră nu ar fi plecat de aici?
Nu, n-am mers niciodată în mintea mea cu acest joc până la sfârșit. Desigur, cred că viața mea ar fi fost foarte diferită. M-am întrebat, da, dar niciodată până la capăt. Când am venit aici pentru prima dată, a trebuit să-mi recunosc mie însămi că aceasta nu este casa mea, dar că am o legătură foarte specială cu acest oraș.
Este surprinzător faptul că, pe lângă experiențele îngrozitoare și deciziile grele de luat, citim, în Lapte și miere, și despre o dragoste ciudată, una impusă – povestitorul se obligă să o iubească pe Suzanne și reușește. Se căsătoresc. Ambii sunt imigranți. Este acesta, în situația lor, cel mai credibil mod de a iubi?
Nu este o iubire impusă în sensul că cineva îl obligă, el vrea să o iubească, asta are de-a face cu voința lui. Nu înseamnă că el nu o iubește…
Nu, ajunge să o iubească…
Exact. Și cred că, în situații ca a lui Suzanne, se intră pe teren comun. Iar numitorul comun dintre ei este imigrația. Nu știi niciodată de ce oamenii intră într-o relație, de ce se apropie unii de alții. E o legătură între ei, ambii vorbesc limba maghiară și amândoi au trebuit să-și lase în urmă țara mamă. Poate că asta este de ajuns pentru ei. Uneori, detaliul acela minuscul îi face pe oameni să fie împreună.
Uitarea este o tovarășă ciudată pe drumul vieții noastre. Uneori timpul refuză să ne-o ofere (p. 77, ediția în limba română). Ne puteți spune un lucru pe care ați fi vrut să-l uitați, dar nu ați putut?
Sigur că am vrea să uităm o mulțime de lucruri în viața noastră. Cei mai mulți dintre noi am vrea să uităm durerea pe care am experimentat-o într-o etapă sau alta – pierdere, moarte, boală, iubire neîmpărtășită, etc. Dar eu nu cred în uitare. Cred că rolul nostru în literatură, ca scriitori, este să ne ocupăm cu ceea ce nu putem uita. Scriind despre toate acestea, nu le facem să dispară, dar le aducem la un alt nivel și, din punctul meu de vedere, creăm posibilitatea de a le face față, sper eu, într-un mod mai bun. Cam aceasta este, pentru mine, relația dintre uitare și amintire.
La festival, ați citit un fragment din cartea dumneavoastră nouă, Septembrie, care va fi publicată în luna ianuarie, 2015, în Franța. Am înțeles că are de-a face cu o amintire din copilărie. Cum funcționează? Cum începeți să scrieți o carte?
Nu știu niciodață ce voi scrie înainte să încep să scriu.
Am început să scriu destul de târziu în viața mea, în jurul vârstei de 38 de ani, și înainte de asta nu am scris niciodată ficțiune. În ceea ce mă privește – și cred că este foarte diferit pentru fiecare scriitor -, un detaliu este suficient, de foarte multe ori o amintire personală, una adevărată, declanșează totul. E ca un declic. De aceea, mulți oameni cred că volumele mele sunt autobiografii, dar nu sunt. În Lapte și miere, detaliul care a declanșat tot a fost momentul în care tatăl meu mi-a spus că trebuia să-și ia rămas bun de la prietenul său.
Pentru mine, este suficient să am o imagine, o situație în mintea mea și apoi pot intra în ficțiune și scrie ceva despre asta. Pentru Septembrie, noua carte, a fost această amintire a dramei crizei ostaticilor și detaliul cu tatăl meu, care nu știa cum să-mi explice situația respectivă. Dar nu am scris cartea din acest punct de vedere, amintirea respectivă doar m-a pus pe pistă. Imediat, după terminarea romanului Septembrie, care va apărea, așa cum ai spus, anul viitor, am început să scriu altă carte. Asta fac acum…
Aceasta este o surpriză!
(Râde) Da. Se întâmplă tot timpul: când termin un manuscris, îmi vine o idee nouă. Nu știu cât timp va funcționa, așa că profit de situație. Poate că, într-o zi, totul se va usca și nu va rămâne nimic.
Așadar, un mic detaliu și iau trenul. De fapt, scriitura preia frâiele. E foarte interesant, procesul de scriere poate, într-adevăr, prelua controlul. Asta nu înseamnă că nu este o muncă grea. Pentru mine, scrisul are două faze: prima perioadă este cea a inspirației, în care doar ascult ceea ce aud în capul meu – sună de parcă aș fi un nebun (râdem). Ah, oamenii mă întreabă uneori: Care a fost intenția dumneavoastră când ați scris acel lucru? Ei bine, n-am avut nicio intenție, doar am scris, suna bine și logic, mi-a plăcut și așa mai departe. A doua parte a procesului meu de scriere începe în momentul în care prima parte s-a încheiat, aici este munca grea deoarece asta înseamnă că voi lucra la fiecare propoziție, la compoziție, la echilibrarea fiecărui paragraf, etc. Nu mă distrez foarte mult atunci.
Este amuzant, când vorbeați mă gândeam că, în prima perioadă de scris, sunteți scriitor; pe când, în a doua parte, sunteți editor, slujba dumneavoastră de zi cu zi.
Da, poate fi așa cum spui (râdem).
Apropo, editarea și scrisul merg bine împreună?
Nu știu, pentru că ele nu merg împreună în capul meu. Le țin în părți diferite ale minții mele. Tot ceea ce ține de scris fac dimineața foarte devreme, înainte de a merge la birou, sau la sfârșit de săptămână, și încerc să nu le amestec. E precum aș avea două inimi. Nu mă gândesc la editare atunci când scriu și nu mă gândesc la scris atunci când editez.
Fiind editor la Gallimard, cum alegeți ce cărți sunt potrivite pentru a intra într-una dintre colecțiile pe care le coordonați? Care sunt criteriile dumneavoastră de selecție?
Răspunsul evident ar fi calitatea, desigur. Dar apoi mă vei întreba: Cum definiți calitatea?
Sigur că vă voi întreba (râdem).
Mă gândeam eu.
Ei bine, la Gallimard, atât în tradiția acestei edituri cu vechime, cât și în cea a unei colecții de literatură străină, dorința noastră este ca un scriitor să găsească tonul potrivit pentru istorie și să aibă o combinație subtilă, complexă, profundă între limbaj și subiectul ales – aceasta este, într-un mod foarte stângaci, încercarea mea de a defini calitatea.
Eu și echipa mea încercăm să menținem acest nivel al calității prin a nu merge către alegerile ușoare, comerciale, dimpotrivă, mereu spunem că activitatea editorială are de-a face și cu timpul – ai nevoie de timp pentru a promova și impune pe piață un scriitor, chiar dacă, din fericire, Gallimard este încă o editură care stă bine din punct de vedere financiar, avem banii pentru a ne permite să lucrăm în pierdere pentru un timp, până când un autor sau altul devine valoros și din punct de vedere financiar.
Categoric, prioritatea noastră nu este un succes comercial imediat, ci aceea de a auzi o voce și un scriitor foarte bun.
Ce autori români ați publicat și care este favoritul dumneavoastră?
Aceasta este o întrebare delicată aici, în România (râdem).
Citesc destul de mulți scriitori români atunci când pot. Și, desigur, citesc literatură română și în scopuri ce țin de activitatea editorială. Du monde entier – Din toată lumea este o colecție de cărți de la Gallimard în care cărțile provin chiar din toate colțurile lumii. Noi putem publica numai treizeci și cinci sau treizeci și șase de titluri pe an în această colecție, pentru că altfel nu le putem promova. Acest număr de volume nu este atât de mare atunci când te gândești că există o mulțime de cărți publicate în fiecare an, din toate limbile. De aceea nu avem în colecția noastră atât de mulți scriitori români pe cât ne-am dori să publicăm.
Dar cea căreia i-am fost foarte loiali, pentru că am publicat trei dintre cărțile scrise de ea, este Gabriela Adameșteanu. Cred că este una dintre cele mai bune scriitoare nu doar din ficțiunea românească, dar și din ficțiunea europeană. Ea este foarte puternică, combinând poveștile intime, personale, cu istoria – un lucru care-mi place foarte mult în ficțiune. În Provizorat, una dintre cărțile sale, este foarte curajoasă, are capitole cu părți din istorie despre care românii nu vor să mai audă. Prima carte de-ale ei pe care am publicat-o, O dimineață pierdută, este, de asemenea, foarte bună; Gabriela Adameșteanu este, cu siguranță, o scriitoare excelentă și puternică.
Și, desigur, citesc și scriitori publicați de alte edituri, cum ar fi Norman Manea. De asemenea, îmi place foarte mult Dan Lungu. Așa că urmăresc literatura română și sper că vom putea face mai mult pentru alți scriitori. Lucrăm la asta, așa că aveți puțină răbdare (râdem).
Fiind obiectiv, care e părerea dumneavoastră în legătură cu piața de carte românească, comparativ sau nu cu cea din Franța?
Nu am imaginea de ansamblu, dar, din ceea ce am înțeles, există câteva edituri independente foarte bune – cum ar fi Polirom, care este și editura care m-a publicat pe mine aici -, iar oamenii sunt foarte curajoși încearcând să aibă și calitate, dar cred că există o problemă cu sistemul de distribuție și că nu sunt suficient de mulți vânzători de carte. Așadar, problemele sunt mai mult de natură economică sau de structură decât de natură editorială. Îmi pare rău că colegii mei trebuie să se lupte atât de mult.
Cred că piața românească de carte are nevoie de mai mult sprijin și de mai multe reglementări. În Franța, după cum știi, avem un preț fix, o mulțime de reglementări cu privire la cărți și cred că merită să le ai dacă vrei să ai o piață de carte variată. Nu cred că în piața de carte este vorba doar despre un produs, este, de asemenea, vorba despre literatură, este un produs cultural. În Franța, întreaga țară apără ceea ce noi numim „o excepție culturală” și aceasta este o noțiune foarte importantă pentru noi – înseamnând că nu ar trebui să tratezi din punct de vedere economic, de exemplu, o carte ca pe o sticlă de apă. România ar putea face mai mult pentru a proteja tradiția de publicare și de scris și ar putea găsi reglementări mai bune pentru această piață. Este mult de muncă.
Această realitate există în toate țările din Europa de Est, tocmai pentru că, în perioada comunistă, ați avut prea multe reglementări și nu mai vreți una în plus. Înțeleg perfect. Dar, după atâția ani, trebuie să vă întoarceți și să vedeți că toate piețele de carte din Vest, de exemplu, au reglementări de carte – nu avem un preț liber – și o mulțime de legi. Acest lucru va ajuta foarte mult și prin a aduce oamenii înapoi în librării.
O ultimă întrebare: dacă ar trebui să alegeți o profesie care nu are nimic de-a face cu literatura, care ar fi aceasta?
Când eram copil nu știam ce aș putea face în viață în afară de „a face cărți”. La șase ani, i-am spus mamei mele că mi-ar plăcea „să fac cărți”, chiar dacă nu știam ce înseamnă asta. Sunt foarte bun la a face prăjituri (ștrudel, de exemplu), așa că poate aș fi putut fi cofetar.
Sursa imaginii principale
