Gata, așteptarea voastră, a mea (a noastră, ce să mai!), a luat sfârșit. Avem interviu cu Mihai Radu :).
Cum care Mihai Radu, dom’le? Jurnalistul de la Cațavencii, cel care a scris, în tandem cu Simona Tache, bestseller-ul Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut și apoi a ieșit solo la scenă deschisă cu Sebastian, ceilalți și-un cîine (Polirom, 2014), pentru care noi l-am aplaudat, ne-a plăcut. V-am dat zece motive pentru care trebuie să citiți romanul acesta, v-am și spus c-am făcut nopți albe cu el (romanul, d’oh), am și aflat pentru voi pe unde îi place scriitorului să bea o cafea sau o bere, așa că nu aveți nicio scuză să nu fi citit cartea (bine, vă mai dăm o șansă, știm c-ați fost ocupați: weekend-ul ăsta toată lumea citește Sebastian, ceilalți și-un cîine, da? 🙂 ) sau să nu fi auzit de domnul scriitor în cauză.
Ce să vă mai spunem? Parcă orice alte comentarii sunt de prisos, oricum Mihai Radu dezvăluie tot, absolut tot în interviul acesta: ne spune unde îi place să scrie, dacă s-a gândit vreodată sau nu să renunțe la jurnalism și cât l-a influențat (sau nu?) meseria aceasta, dacă i-a fost vreodată lehamite să scrie, când a știut că vrea să fie scriitor, ce tip de relație are cu Bucureștiul, care a fost fragmentul care i-a plăcut cel mai mult să-l scrie, ce părere a avut despre cartea lui când a terminat-o, ce scriitori români îi plac și ce scriitor străin îi displace profund și așa mai departe (oho, și cât de departe! 🙂 )
Așadar, lectură plăcută!
Sebastian, ceilalți și-un cîine e așa cum e viața, cu bune și, mai ales, cu rele. Slavă Domnului că scrii bine, că scoți neobișnuitul din obișnuit, lăsându-l autentic, și ni-l dai să-l citim, că altfel ar fi fost riscant, ar fi fost posibil să rămâi cu ea pe raft. Așa că trebuie să te întreb, chiar dacă-ți poate părea banal: când te-ai hotărât să fii scriitor și când ai știut că ai toate instrumentele să faci asta?
Oscar Wilde ar fi spus cîndva ”moartea lui Lucien de Rubempre e marea dramă a vieții mele”. Se întîmplă, pot să zic. Realitatea sau cum vrem să numim ceea ”ni se întîmplă” în mod real e supraevaluată. Sînt multe alte ”întîmplări” ale vieții noastre mult mai consistente, cumva mai evidente, și care ne marchează mult mai puternic. Și aceste ”alte întîmplări” nu poartă deloc caracteristicile realității cu care ne-am obișnuit. Trăind astfel de alte întîmplări, cu Dostoievski la început, apoi cu Gogol, apoi cu alții… așa s-a întîmplat să-mi doresc foarte mult să scriu, să vreau să scriu și doar asta să fac. Dar pînă atunci, mi-am dorit să ajung cel mai mare fotbalist din toate timpurile. În momentele de demență cred și-acum că în mine s-a stins un mare fotbalist.
Să ne imaginăm că ești invitat la o discuție cu niște liceeni. Iar una dintre primele întrebări pe care le-ai primi, pentru că adolescenții iubesc rezumatele, ar fi: despre ce este vorba în roman? Ce le-ai răspunde?
Despre un scriitor ratat, despre un București ratat, despre o căsnicie ratată. Pe de altă parte, e cumva împotriva literaturii să rezumi ficțiunea – s-o pui în alte cuvinte, ”mai scurte”. Nu pot să-ți dau o lume ”pe scurt”. Ori e toată, întreagă, ori nu e deloc.
Mă bântuie încă asocierile pe care le face naratorul, sunt extrem de originale. Cum ai ajuns la ele? Cât timp ți le-ai notat până le-ai adunat pe toate? 🙂
Haha, da, am acasă două căciuli pline ochi cu asocieri surprinzătoare…
Sebastian renunță la jurnalism, devine funcționar la primărie și este preocupat că scrisul la ziar l-a contaminat și nu va putea să scrie literatură. Pe tine cum te-a influențat jurnalismul în ceea ce privește scriitura ta? S-au contopit?
Jurnalismul îți induce un soi de oboseală, un soi de trudă a scrisului. Altfel, cred că-ți și dezvoltă dexterități lingvistice, mai ales în genul de presă pe care-l fac eu. Sincer, nu-mi dau seama cum stau lucrurile exact și nici nu mă mai preocupă atît de mult atît timp cît nu mai simt vreun disconfort legat de asta.
Tu te-ai gândit vreodată să renunți la jurnalism?
Nu, niciodată. Este munca perfectă pentru mine. De la timpul liber pe care mi-l oferă, pînă la norocul pe care l-am avut să muncesc cu niște oameni foarte inteligenți.
Ai simțit vreodată că ți-e lehamite să scrii? Dacă da, în ce context?
Nu, n-am simțit niciodată. Vreau să scriu. Aș ieși cu laptopul pe stradă la fel cum ieșeau înainte pictorii în natură cu șevaletul. Natură, natură umană… tot pe-acolo pe undeva. Glumesc.
Bucureștiul e coloana sonoră a cărții, zgomotul de fundal care modelează, într-un fel sau altul, viețile personajelor. Ce relație ai cu orașul?
O relație sinceră, bazată pe încredere și respect. Plus că e o relație deschisă: mă lasă să mă văd și cu alte orașe. 🙂 Sînt în București pînă-n gît. Îmi place, nu-mi place, iar îmi place, sînt multe orașe în orașul ăsta, e o relație complicată. Dar îmi place. De fapt, vreau să-ți zic că foarte rar mă gîndesc la asta.
Altfel, toți cei care s-au ocupat de București pînă acum, mă refer la ultimii 25 de ani, primari, consilieri, urbaniștii pulii, merită să intre la pușcărie. S-au luat bani mulți pentru devastarea acestui oraș.
Capitolele Supereroul (1 & 2) îl introduc în scenă pe Fergurson, un copil care comunică scriind în aer cu fum de țigară. Două scene ample, fantastice, care vorbesc despre sfârșitul lumii și fac parte din cartea personajului principal, cea pe care o trimite la edituri. Unii spun că sunt pagini în plus. Tu cum le motivezi prezența într-o construcție realistă? De ce ai ținut să fie acolo?
Nu le motivez nicicum. Dincolo de această relație de suprafață – sînt scrise de Sebastian și-atît – cred că fiecare capitol poate fi și un punct în care se întrevede altceva. Oricînd romanul se poate întoarce pe dos cumva, cum se întoarce o mănușă. Plecînd din acele capitole. Eh, nu se întîmplă, dar s-ar fi putut întîmpla, nu?
Care e scena/ fragmentul din romanul acesta care ți-a plăcut cel mai mult s-o/să-l scrii?
Capitolul cu Casa Presei și capitolul cu cheful dat de primar. Primul e cumva foarte intim, cel de al doilea atît de străin și totuși…
Mă avânt puțin și încerc să-mi imaginez scena în care Mihai Radu pune ultimul punct în roman. Simte un sentiment de eliberare, se ridică de la birou și încearcă, în zilele următoare, să uite puțin de carte, să capete un pic de distanță. Apoi, după ceva timp, îl citește cap coadă. Și acum întreb: care a fost primul gând pe care l-ai avut la recitirea integrală?
Mi-a plăcut. Dar a fost o corvoadă, pentru că recitisem de multe ori în timp ce scriam. E o relație foarte confuză. Mi-am dat seama că sînt multe puncte în care Sebastian, personajul principal, face alegeri cu care nu sînt de acord… aproape că nici ”literar” nu sînt de acord cu el, dar că nu am ce să-i fac, că e ”bine” cum e. Nu știu cum, asta m-a bucurat. Ți-am zis, e confuz sentimentul…
Am văzut că, înainte de Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut și Sebastian, ceilalți și-un cîine ai publicat un volum de proză scurtă: Hobby și alte povestiri. Se spune că proza scurtă nu vinde. De-asta ai trecut la roman? 🙂
Da, de-asta am trecut. Acum însă, după ce-mi voi cumpăra yacht din drepturile pe Sebastian… am să mă întorc la proză scurtă. Nu, nici o legătură. Am vrut să scriu un roman, viața lui Sebastian s-a construit ca un roman.
Mai scrii proză scurtă? Dacă da, știi ce urmează după Sebastian…: un roman sau un volum de povestiri?
Va urma un roman. E o poveste despre divorț, despre relații extraconjugale. O să-ți zic mai multe mai încolo, să mai treacă ceva vreme.
Începutul cărții e lent, îți trebuie o anumită stare să treci peste primele douăzeci-treizeci de pagini și să ajungi la miez. Descrierile tale sunt, totuși, foarte vizuale. Iar volumul, luat în ansamblu, mi-a amintit de Noul Val cinematografic. Astfel, ajung la întrebare: ai face un scenariu după romanul tău? Cu cine ți-ar plăcea să colaborezi pe partea de regie?
Nu îmi dau seama. Eu văd poveștile scrise doar ca povești scrise, iar pe cele vizuale doar vizuale. Altfel, să știi că îmi place tare mult Cristi Puiu.
Spune-ne trei scriitori români pe care ți-ai dori să-i citească toată lumea și trei scriitori străini (să nu creăm tensiune inutilă) care nu-ți plac deloc.
Aș vrea ca și nevorbitorii de limbă română să aibă acces la Arghezi sau la Caragiale. Apoi, Cărtărescu. Și mai sînt, mai sînt mulți. Sînt întîmplări ale destinului ciudate și cu cititul ăsta, cu succesul. Despre scriitori străini… nu știu, dar, vorbind de ăștia marii, să zicem Hesse, îîîh, ceva mai grețos nu-mi vine acum în minte.
Recent, ne-ai spus despre cafeneaua unde îți place să mergi. Ne poți spune și unde îți place să scrii?
În pat. Cu laptopul pe picioare. Dar scriu și în Villacros, cafeneaua de care spui.
