Ornela Vorpsi. Scriitoare. 47 de ani. Invitată la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM – ediția a III-a, 2014).

A emigrat din Albania, țara natală, la 22 de ani. În Italia. I-a plăcut și nu prea. După șase ani, a ales Parisul, unde locuiește și acum. Îi place și nu prea. A scris șapte romane, niciunul tradus în română.

Am citit o traducere în engleză a romanului Il paese dove non si muore mai (The Country Where No One Ever Dies), despre condiția femeii într-o societate tradiționalistă – un portret sumbru al țării din care a emigrat. Mi-a plăcut, fără doar și poate, fără „și nu prea”.

E joi dimineață. A doua zi a festivalului. Plouă de rupe. Mă-nvârt pe la recepția hotelului, cu ochii cârpiți de somn, cafea, cafea, o cafea, vă rog! Apare și Ornela. Hello, how did you sleep, shall we start etc. Ne așezăm. La câteva mese distanță, scriitorul Jean Mattern răspunde la întrebări. Pare odihnit, în mare formă. Te grăbești? zice Ornela. Nu. Atunci o să pun niște muzică înainte, te deranjează? Nu, nu mă deranjează. Poate pe Jean Ma… Cohen? Ok, Cohen. Youtube, play. Un ospătar apare de nicăieri și lovește brutal un întrerupător. Ornela îl ceartă, hei, de ce te bagi, am zis noi să aprinzi lumina? Îmi fac de lucru, verific lista cu întrebări, pornesc reportofonul. Cu teamă, dacă mă ceartă și pe mine? În fundal, Cohen. Aștept vreo 5 minute. Gata.

Ok?

Ok.

Il paese dove non si muore mai

Ornela, mi-ai spus, nu cu mult timp înainte de interviu, că scrisul nu-ți aduce bucurie. Deloc? Chiar deloc?

A, nu, n-aș putea spune că nu-mi aduce deloc bucurie. Însă, până să ajung în starea aceea, trec printr-un fel de suferință. E o altă dimensiune a vieții, la fel de firească precum bucuria. Pentru mine scrisul e o confruntare cu sinele și mi-e greu să mă simt confortabil când ajung în situația asta.

Ai emigrat din Albania în 1991, la vârsta de 22 de ani. Ai locuit 6 ani în Italia, iar mai apoi te-ai mutat în Paris. Ai avut momente în care ți-ai dorit să te reîntorci în țara natală, să trăiești acolo?

Albania e țara în care m-am născut și m-am format. Îmi aduc aminte că, la puțin timp după ce am emigrat, am avut o dorință aproape violentă de a mă reîntoarce acasă, asta poate și pentru că nu m-am simțit imediat în largul meu în Italia. Dar îmi era teamă de Albania de atunci. Ce să fi făcut? Mi-am construit o viață nouă, întâi în Italia, mai apoi în Franța, și iată, la 25 de ani de când am plecat, am ajuns să știu foarte puține lucruri despre Albania de acum. Da, e o alta țară decât în urmă cu ani, însă nu m-aș reîntoarce să trăiesc acolo. Asta simt. A, și mai e ceva. După ce ai trăit în Paris, nu poți să mai trăiești nici în Paris, nici altundeva, spunea cineva. Avea dreptate! Pe de o parte, simt Parisul ca pe un loc steril, chiar strict, aș spune, pe de altă parte, orașul ăsta are ceva irezistibil, mă ține și mă devorează.

Titlul unuia dintre romanele tale este The Country Where No One Ever Dies și se referă la Albania. O provocare în sine acest titlu, uite, pe mine unul m-a făcut să-l adaptez, mai în joacă, mai în serios, pentru o grămadă de țări. Cum ai numi Italia și Franța, țări pe care le știi bine?

Nu m-am gândit, dar, de vreme ce ai întrebat… Italia e… țara în care se poate întâmpla orice, iar Franța, hm, țara în care spiritul devine steril. Sau așa ceva.

Femeia într-o societate tradiționalistă – o temă inepuizabilă, pe care ai ales s-o abordezi în romanul menționat anterior.

Da, e-adevărat. Însă în Albania n-am trăit doar experiența tradiționalismului, n-a fost vorba exclusiv de o mentalitate absurdă. Regimul comunist în sine a fost unul absurd, a distrus atâtea vieți… Cu toate astea, e posibil să nu mă vindec niciodată de Albania.

Ai fost invitată la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, alături de alți 11 scriitori din 7 țări diferite. Cât de importante sunt întâlnirile acestea pentru tine?

Depinde. În general, sunt curioasă, îmi place să cunosc oameni, oamenii sunt fascinanți. Însă, firește, nu cu toți sunt pe aceeași lungime de undă. Când particip la un festival, contează enorm felul în care relaționez cu ceilalți scriitori. Abia după aceea pot să spun dacă acel festival a fost sau nu important pentru mine. În ceea ce privește întâlnirile cu publicul, aș minți dacă aș spune că nu sunt atinsă că există cititori interesați de cărțile mele, oameni care vor să mă vadă, să mă asculte, oameni care sunt acolo pentru mine. Da, e o plăcere să fiu în preajma cititorilor. Însă, cu toate astea, o parte din mine preferă să stea în umbră. Uneori ajung să regret întâlnirile de acest gen. Asta-i viața, faci lucruri, câteodată le regreți, și tot așa.

ornela vorpsi

Sursă foto

Care e cea mai simpatică chestie pe care ți-a spus-o un cititor?

Trebuie să răspund cumva, nu-i așa? Uite, cel mai primitor public e, în cazul meu, cel din Italia. Cărțile mele au mare succes acolo. Și în Franța, dar cu măsură. În Franța totul e cu măsură.

Că tot vorbim de cititori, mulți dintre ei și-ar dori să afle care sunt tabieturile – mai mult sau mai puțin ciudate – ale scriitorilor lor preferați. Așadar, care sunt tabieturile tale?

O, Doamne, chiar trebuie să scriu acum? – asta îmi spun mai mereu înainte de a mă apuca de treabă. Obișnuiesc să ies din casă, scriu într-o cafenea. N-am căutat foarte mult locul ăsta, l-am ales pentru că se află la vreo 50 de metri de locuința mea din Paris, e tare la-ndemână. Alte obiceiuri n-am. Mă postez acolo, în cafenea, câteodată reușesc să scriu, alteori mă-ntreb de ce Dumnezeu scriu. Din necesitate, n-am un răspuns mai bun. Mi-aș fi dorit să fiu pictor, nu scriitor, dar scrisul mi-a ieșit mai bine. Merg în cafenea, așadar, scriu, câteodată cuvintele vin de la sine, îmi iese, uit și de confruntări, și de întrebări, de toate. Și-atunci e minunat.

Ultima și gata. Îți faci planuri?

Nu, nu-mi fac. Faptul că ai scris o carte, sau două, sau nouă, nu-ți dă certitudinea că vei scrie o altă carte. Ok, poate există autori care sunt siguri că vor scrie și vor scrie și iar vor scrie. Nu e cazul meu. Așteptările mele sunt foarte fragile.

Stop, thank you, power off. Mai pui un Cohen?

Da (zâmbește).

 

Credit foto imagine principală: Chiara Cadeddu

Un comentariu
  1. Alida

    Ce idei, ce viziune. Ma intreb cum ar arata un interviu cu orice scriitoare din Romania. Ce frumos a evidentiat amprenta Albaniei.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *