Bookaholic

Am citit Quimera, romanul de debut al lui Paul Țanicui, pe la începutul anului acestuia, deși apăruse (și ajunsese la mine) în toamna lui 2015, la Editura Humanitas. Pe atunci, știam prea puține despre autorul cărții – și, onest spun, nici nu mă interesează acest aspect atunci când deschid o carte; contează, desigur, doar calitatea volumului respectiv. Quimera m-a vrăjit – cuvântul nu e ales chiar întâmplător. Am apreciat deopotrivă stilul în care este scrisă – fragmentar, poetic, plin de legături în subtext, impregnat de un soi de realism magic, misticism, simbolism etc. -, cât și povestea pe care o spune, plasată pe alte meleaguri și în alte timpuri – în lumina reflectorului este Mauro Leone, un băiat-tonomat, orfan de tată, cu o mamă care nu îl mai poate întreține, așa că îl trimite la un internat catolic; capitolele sunt strâns legate de „aventurile” lui Mauro, construind, astfel, un altfel de Bildungs­roman. Și, bonus, cartea se citește ușor, chiar e o lectură plăcută. Iar fiecare își poate alege ce vrea să vadă în ea, ce pistă dorește să urmeze, dincolo de firul narativ. 

După Quimera, am luat legătura cu autorul ei. Regizor, scenarist, dezvoltator și producător al unor proiecte muzicale – Iagalo, Shukar, Shukar Collective –, scriitorul Paul Țanicui are multe povești de spus.

În 2012, publicase, la Editura Brumar, Trăind pe credit, o carte de non-ficțiune, și, în momentul în care ne-am întâlnit prima dată, în martie 2016, se pregătea să publice (între timp, a și apărut) primul său volum de poezie, Cealaltă inimă – pe care am avut norocul să-l citesc în manuscris; este cel puțin la fel de atipică (în sensul bun) precum Quimera ori, prin extensie, orice proiect de care se ocupă Paul Țanicui.

Atunci am purtat un lung dialog despre Taraf de Haidouks și cartea pe care a scris-o despre ei, pentru Revista Arte și Meserii, numărul de vară, dar și despre Quimera și literatură, parte care s-a pierdut (tehnologia, bat-o vina!). Am reluat interviul din urmă de curând, pentru Bookaholic, din dorința de a repune în discuție literatura lui Paul Țanicui, mai ales că, până acum, Quimera a fost, pe nedrept, puțin comentată de critica noastră literară.

De ce Quimera?

Inițial aș fi vrut să marchetez cartea ca pe o traducere din spaniolă, scrisă de un tip pe nume Quim Xavier Miguel Taró, romancier faimos în Guatemala. N-a ținut. Dar numele lui s-a transformat în numele cărții. În istoria mea inventată, Quim Taró e autorul faimoasei fraze Sólo Dios y tu primer amor tienen el derecho de hacer trampa/ Doar Dumnezeu şi dragostea dintâi au dreptul să trişeze, frază devenită graffiti – cult pe zidurile Barcelonei. De unde vine asta? Din conservatorismul catolic al iubitei lui, Lucia Moles, cea care i-a refuzat poeziile, considerându-le mult prea… libere.

Quimera e primul și singurul titlul apărut în mintea mea. Am știut că se potrivește, cum știi că doar anumite dioptrii ți se potrivesc atunci când vrei să-ți corectezi vederea.

A ieșit așa cum ți-ai imaginat? Ce ți-a adus, ce ți-a luat?

Cartea în sine sau povestea? Dacă vorbim de carte, da, eu am propus coperta (e un desen al fiicei mele la patru ani, un fel de motan cu corp de viespe și coadă de șarpe, chimera mitologică poate avea câte reprezentări dorești…), editura formatul, am colaborat cât se poate de bine. Mai sunt câteva chestiuni care țin de editarea în sine, dar sunt minore. Asupra poveștii n-am cum să am dubii, am scris această carte în doi ani, am finisat-o în alți patru. Nu sunt genul de scriitor care aruncă-n lume texte „calde”. Trebuie să treacă prin cât mai multe filtre: tristețe, mulțumire, depresie, exaltare, furie, calm, confuzie, fericire. Scrisul bun înseamnă o bună raționalizare a viselor. Un bun management al stărilor, o extremă conceptualizare a ideilor. Fraza de început a cărții mele dă cadența întregului roman. Dacă e s-o împarți în secțiuni și-ai să numeri cuvintele din interiorul lor în măsura propusă, îți va da raportul de aur. Asta înseamnă ritm.

De adus mi-a adus fix cât mi-a luat. Suntem chit pe chit.

Când și cum a apărut omul tonomat în viața ta?

Mi-aș fi dorit să fiu muzician.

Cum ai construit cartea? Sunt proze scurte, care, alăturate, vorbesc fragmentar despre o lume.

Nu sunt proze scurte. Tehnic, sunt fragmente cinematografice legate unele de altele prin ceea ce se cheamă montaj de atracție. De stare. Te pun pe tine cititor în postura de spectator. Ca să mă citești trebuie să mă vezi. Ca să mă înțelegi trebuie să vezi raportul dintre aceste secvențe. De ce am structurat așa? Pentru că personajul central al romanului meu e o ființă care poate să reproducă orice sunet, orice cântec. Și așa, cântecele lui sunt poveștile din carte. Conceptual, dacă vrei să mergem și mai în profunzime, planurile acestei cărți gravitează în aceeași emoție. Am construit un roman în care starea creează personajul, iar nu invers; fascinantă chimeră, marca Quimerei.

Da, emoția, starea este impregnată în toate proiectele tale, de la cele cinematografice, literare la cele muzicale. Ce cauți, de fapt?

Sunt prizonierul propriului meu nume. Cine ar vrea să se cheme Țanicui? Deși dacă te uiți la rădăcinile lui… Tanaka este al patrulea cel mai comun nume din Japonia. Înseamnă cineva care locuiește într-un câmp de orez. Tot Tanaka găsești și-n limba shona, Zimbabwe, adică „am fost făcuți/ concepuți din frumusețe”. Mai mult, Tanguy e un nume breton de origini celtice, și-anume, câine de foc! Iar asta chiar că le întrece pe toate, Tanicui se mai chemă un tip din populația maori din Noua Zeelandă care are și Twitter!

Cât de mult ești tu în Quimera, respectiv în Mauro Leone?

Ar trebui să-l întrebi pe el.

Quimera – corabia cu care Mauro Leone ajunge în America –, Quim – personajul de la circ –, Monk – tainele plantelor medicinale, personajul care poartă o maimuță pe umeri – etc. Amănunte care duc la o lectură mai profundă, nu la una de suprafață, superficială. Ce aștepți de la cititorul tău?

Personal, nimic. Întrebarea e ce așteaptă el de la mine din momentul în care m-a cumpărat.

Chiar, care este legătura între personajele din Quimera și tarot?

Quimera e o secvență de tarot [n.r. vezi și imaginile de mai jos]. Mauro Leone e Nebunul, mama lui, Nona, Marea Preoteasă, tatăl lui, Tino, Spânzuratul, Caterina, Împărăteasa, Felipa reprezintă Îndrăgostiții, părintele Cornelius e Hierofantul, Tomas Rojo, Hermitul, Juan Toro, Puterea, părintele Gall e Diavolul.

De la Trăind pe credit la Quimera. Sărăcia și supraviețuirea sunt două dintre temele, ecourile din ambele cărți. Ce-a fost între ele?

Între cele două cărți sau între cele două teme? Quimera a fost înaintea lui Trăind pe credit. Am mai scris între timp (care timp?), un scenariu de lung metraj și două propuneri de serial TV, toate acestea pentru piața anglo-saxonă. Am mai reușit să termin cartea despre Taraf de Haidouks și mi-am adunat poeziile într-un volum numit „Cealaltă inimă”. Între sărăcie și supraviețuire nu știu exact ce e.

A propos de cele două cărți, le mai unește ceva, dincolo de conținut: lansările lor, strategiile de marketing și promovare ale lor. Cum le-ai gândit? Cât de mult trebuie să se implice un scriitor în lucrurile acestea concrete? Mai ales că tu ai și un background publicitar.

Trăind pe credit e un fel de manual/ jurnal de supraviețuire, prima reality book din România notată ca atare pe copertă, rezultat a doi ani de existență fără bani, victimă, dacă vrei, a crizei financiare din 2008 – 2010. Am lansat-o la Târgul de carte Gaudeamus avându-i ca invitați pe cei de la Partizan, care, da, au performat acustic, faimoasa lor piesă, „Banii”. Pe copertă e fotografia unei bancnote de un leu găurită, iar prefața cărții e scrisă de Ticu Lăcătușu, primul român pe Everest. Am făcut săculeți cu bani (contravaloarea bancnotei pomenite, în monede de 10 bani), pe care i-am împărțit celor care au cumpărat cartea, ca o formă de sales/ reducere, dar și cu rol de give-away/ obiect cadou care să-i amintească cumpăratorului de eveniment.

Quimera am lansat-o la librăria Humanitas de la Cișmigiu. Au vorbit Radu Paraschivescu, Mihai Iacob, Mircea Florian. Am adus doi artiști plastici (Sorin Nicolae și Vladimir Alexandru Chircă), care au făcut portrete ale celor prezenți, în timp real, portrete care apăreau pe un ecran video. Am mai proiectat un film în care eu povesteam despre carte, cu mine în sală.

A doua lansare, un fel de after party, am făcut-o într-un club la modă din oraș. A fost mai targetată, pe middle spre upper class, cu alt gen de discurs.

Scriitorul trebuie să rămână viu și după ce publică. Chiar mai viu decât a fost înainte.

Este cartea un produs? Mai ales că ai afirmat, anterior, că „Nu mi-am dorit o carte grea. Ba dimpotrivă! «Quimera» e o carte aerisită, economicoasă, lipsită de balast, ușor de citit, în principiu, date ale unei produs comercial”.

Este. Chiar mai mult, e o monedă de schimb. Trebuie să gândești conceptual ca s-o vinzi, să inventezi strategii ca s-o menții pe piață. Pe autorii români, scriitori, regizori, artiști plastici, în marea lor majoritate, nu prea îi interesează dacă opera lor aduce profit sau nu. Pe de-o parte pentru că trăiesc într-un sistem neconcurențial, pe de alta, sunt tributari unui mod de vedere, să-i zic, păgubos. Ei nu fac artă pentru bani. Ei nu se prostituează. Ei sunt creatori. În realitate, trebuie să gândești ca un editor, dacă ești scriitor, ca un producător, dacă ești regizor, ca un galerist, dacă ești artist plastic. În fine, e complicat. Trăim într-o țară în care doar 3% din populație cumpără cărți în mod curent, există vreo patru colecționari de artă autentici, iar la filmele românești sunt în medie cam 20 de spectatori per cinematograf.

Timpul și spațiul sunt foarte vagi în volum, deși, desigur, avem referințe la o Lume Nouă, o Spanie și o Barcelona, internate catolice, început de secol XX (deși, prin corabie, avem și un iz de secol XV). De ce ai luat decizia să nu-l plasezi pe Mauro Leone într-un timp și loc precise?

Însușirile lui Mauro Leone, personajul central al acestei povești, sunt ele însele vagi. Da, extra-ordinare prin caracterul lor, vorbind de un om-tonomat, dar greu încadrabile ca atare. Prin urmare, contextul spațio-temporal trebuia să urmeze aceste date. „Quimera” mea e ca un desen de Miró. E plină de culoare, are grație, e inteligent construită, poate fi plasată aproximativ oriunde ca spațiu, și ce e mai important, îți dă o stare bună.

Cum înțelegi libertatea? Mai ales că Andrei Codrescu te descrie, pe coperta a patra a cărții, ca fiind „primul scriitor român liber de la 1989 încoace”, afirmație care, recunosc, m-a surprins.

De ce să te surprindă?, m-ai văzut în carne și oase. În privința scrisului, cred că Andrei se referea la acel balast de care pomeneam și eu, balast care nu există în cartea mea. Cu cât ești mai ușor, cu atât te înalți mai lesne.

Sunt scriitori români care își plasează personajele în alte spații, însă sunt puțini. Cei mai mulți scriu despre personaje cu naționalitate română, în locuri din România. Și, totuși, distanța nu-ți face lumea descrisă mai puțin familiară. Să fi fost asta intenția ta, ca cititorii să se identifice cu lumea, chiar dacă nu trăiesc în ea? Sau pentru posibili cititori străini?

„Plasamentul” a fost dictat de subiect, am spus-o deja. Artiștii români, cu mici excepții, iată, e a doua oară în acest interviu când îmi asum aroganța de a vorbi de sus, sunt căzuți în capcana principiului cum că dacă vorbești despre lucruri mici, general valabile, vei fi înțeles de toată lumea de pe planetă. Până la urmă lucrurile mici rămân lucruri mici, chiar dacă general valabile. Dacă mă întrebi pe mine, asta vine din gândirea școlii românești (de artă), de istorie recentă care încă plătește tribut școlii sovietice. Cred că scriitorul, artistul etc. ar trebui să simtă de stânga, dar să „acționeze” de dreapta. Și mai e o chestie. Mă rog, depinde ce intenții ai… Dacă trăiești în Focșani și vrei să te citească oamenii din Focșani, atunci e OK. Dar dacă vrei să ai succes în lume, renunță a mai scrie despre ce se-ntâmplă în fața blocului tău din cartierul Drumul Taberei cu titlul că va fi înțeles de oricine, oriunde. Nobody gives a shit!

Care e secvența ta favorită din Quimera?

Momentul în care Mauro învață de la tatăl lui cum se scriu literele, din boabe de orez, episodul în care Yuna îi pavează căpitanului Quimerei drumul de la colibă la mare din cojile fructului cu al cărui suc căpitanul își scrie jurnalul, secvența în care Mauro și Juan devin frați de sămânță.

Quimera este o călătorie pe bune, dar și una metaforică. Să povestim puțin de cum s-a transformat Quimera în Quimeria, de la poveste, roman, la un grup de artiști, respectiv obiecte.

Scrisul, arta scrisului coagulează, dacă vrei, celelalte arte. Inclusiv muzica. Scriitorul este un catalizator prin excelență. El dă titluri, el definește conceptual, el închide un mesaj într-o expresie. Am pornit de la conținutul cărții mele, el însuși foarte vizual, către un sculptor, un pictor și un fotograf, pe numele lor Ioan Medruț, Daniel Divricean, Dan Șt. Andrei. Lor le-a plăcut ideea de a-l reprezenta în produse artistice specifice fiecăruia în parte și astfel a luat naștere grupul numit Quimeria. Lucrările le-am expus în galeria de artă de la Marriott și le-am vernisat la câteva luni de la apariția cărții. Nu pot cuantifica cât awareness i-a adus, dar a fost un proiect original, proaspăt și de pionierat, aș spune, pe piața culturală românească actuală.

Moto – câteva versuri dintr-un poem semnat de Lorca. Poemul lui Mauro. Poezie anunțată în descrierea de autor, dar și pe pagina de Facebook a Quimerei, în clipuri sau în imagini. După Quimera, ai publicat și un volum de poezie, Cealaltă inimă. Cum se trece de la scenariu și proză la poezie? Și, mai ales, de ce? Pare că te duci din ce în ce mai mult spre nișe.

Sunt pe o terasă la stradă, la cafea. Trece un bărbat cu fața brăzdată de cicatrici, la brațul lui o femeie tânără, frumoasă. Fix în dreptul meu, o pală de vânt ridică sacoul tipului, apuc să zăresc tocul unui pistol. Tocmai am văzut o secvență de film. Din blocul vecin iese un bătrân cu un cadru. E îmbrăcat sărăcăcios, dar curat. Cadru îi alunecă, bătrânul cade, câțiva trecători sar să-l ajute, el refuză, se ridică singur, demn. Aș putea spune că am subiectul unei povestiri aici. Dacă tipul ăla din colțul străzii cu buchetul de flori în mână ar avea ghete de sticlă, asta ar fi poezie.
De ce? Pentru că pot. Dacă lumea s-ar prăbuși, singurele cioburi din care ai putea s-o reconstitui sunt aceste produse văzute acum, din prostia oamenilor, no offence, ca fiind de nișă. Cred realmente acest fapt. Un corp îl poți construi doar dacă-i știi spiritul.

Volumul de poezie a apărut sub forma unei cărți – obiect, cu gravurile lui Ciprian Mureșan, în 99 de exemplare, legate în piele, semnate și numerotate. Cum ai gândit cartea, de ce așa și nu altfel, ce planuri ai cu ea pe viitor?

Mi-au plăcut lucrările lui Ciprian, l-am contactat, a fost foarte cooperant, e un tip extrem de generos și un artist desăvârșit. Și i-au plăcut poemele mele. Dan Ștefan Andrei, amicul meu, care e la rândul lui un artist vizual, s-a ocupat de partea de producție și a făcut-o bine. Cartea-obiect e un produs în sine, un produs premium și l-am marchetat ca atare. Am lansat-o într-un hub cultural din oraș unde am invitat câțiva prieteni să-mi recite poeziile, în limbile engleză, spaniolă, rusă, ivrit. Mehdi Aminian, un foarte special muzician iranian care trăiește în București, m-a cântat în farsi. Editura Humanitas va publica în această toamnă, sper, „Cealaltă inimă” în ediție obișnuită, paperback. Am fost invitat să expun cartea în America și asta se va întâmpla în primăvara anului viitor într-o galerie de artă din Huston.

În occident, poezia a reapărut în galerii. Și asta se-ntâmplă în forță, cu accent pe conținut. Artiști vizuali de marcă se asociază cu poeți, prozatori, scriitori de tot felul în proiecte comune cu un impact din ce în ce mai mare la public. Muzee și galerii de prestigiu sunt interesate de acest fenomen.

Ai postat pe contul tău de Facebook, la un moment dat, câteva sfaturi despre cum faci să publici o carte. De obicei, autorii sunt destul de rezervați în a da astfel de sfaturi… Pe tine ce te-a determinat să faci acest lucru?

Cred în ceea ce se cheamă open source. E fundamental să știi cum funcționează sistemul. Cum să identifici cea mai potrivită editură, cum să te prezinți, cum să-ți sintetizezi munca în câteva fraze, cum să întâmpini refuzurile, cum să treci mai departe. Asta ar trebui să se-nvețe în școală.

De ce ai nevoie pentru a scrie?

De atenție. Să-mi pot concentra atenția.

N.B.: Toate materialele vizuale din acest articol sunt din arhiva personală a autorului.