Încă de la volumul de debut, Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas, 2010), Cătălin Pavel atrăgea atenția și se distingea de marea majoritate a scriitorilor. Traseul unui călător care se apropie de trecutul său prin continua încercare de evitare a staționărilor, sihăstria sa din lunga călătorie cu trenul pe o rută fără sfârșit aduceau în prim plan elemente psihologice și fobii totale. Cu fiecare nou volum, autorul deschide perspective noi, ne duce „către acest port enigmatic al unei sensibilități fabulatorii, al unei interiorități inefabile”, așa cum scrie Angelo Mitchievici despre Nicio clipă Portasar. Romanul Trecerea, apărut la Cartea Românească în 2016, ne poartă într-o lume în care „oamenii erau plămădiți din multe lucruri care fermentau laolaltă”. Am dialogat cu autorul pentru a descoperi câte ceva din pluri-dimensionalitatea acestui roman.
În noul tău roman, Trecerea (Cartea Românească, 2016), aduci în prim plan o lume – a mănăstirii – mai puțin accesibilă, cu limbajul, ritualurile și cultura proprii, plus o doză de ficțiune. A existat o documentare la fața locului, ai „intrat” în viața monahală pentru un timp?
Chiar și pentru călugăr, e periculos să-l vezi pe Dumnezeu, și mai productiv să citești despre el. Așa că eu, fiind doar scriitor, n-am făcut nici o vizită de lucru la mănăstire și nici vreun stagiu monahal, ci am citit în tihnă și de mai multe ori, între altele, Patericul românesc și Învățăturile lui Neagoe Basarab. Subiectul mă interesează de fapt din liceu, cînd am citit (ascultînd Metallica) Jurnalul fericirii și am avut primele discuții teologice cu prietenul căruia Trecerea îi și este dedicată. Înainte să dau bunul de tipar, l-am mai sunat o dată și i-am zis, te-ai gîndit bine, ești sigur că pot să ți-o dedic, uite, mai bag două rînduri pe lîngă nume în așa fel încît să fie clar că nu ai nici o răspundere pentru toate ereziile din carte… Mi-era pe bună dreptate teamă că o să-i fac probleme în cercurile bisericești tradiționale, din anii lui de teologie (nu și la filozofie, unde predă). Dar mi-a spus că numele e prea destul, adică a avut curaj și nu s-a lepădat de carte.
De fapt, doar prima din cele trei părți ale romanului se petrece la mănăstire. Pentru a doua parte de pildă, de la Fabrica de Bere „Azuga”, m-am documentat la fel de mult. Despre asta totuși nu mă întreabă nimeni – evenimentul este că am scris despre mănăstire. Sînt tot timpul în situația de a mă explica. Am înnebunit? N-ar trebui să fiu dezgustat de toate prostiile pe care le fac BOR și popii? Sau, din contră, cum îmi permit să critic fețe bisericești? Numai că eu nu mă consult cu BOR-ul cînd scriu literatură, după cum nu mă consult, cel puțin deocamdată, cu regia ascensoarelor. Așa că eu sînt singurul vinovat că introduc într-o mănăstire fondată, chipurile, de Sultana Hristoscoleos, fiica domniţei Casandra a Moldovei, acum 300 de ani, un bibliotecar care citește Sahih al-Bukhari și alte culegeri de hadith, dar și parabole Zen din Japonia perioadei Kamakura și Zoharul evreilor spanioli, într-un fel de ecumenism parodiat… Una peste alta, cred că trebuie scris despre religie fără nici un bigotism și fără vreun avînt marxist-leninist. Dar pentru că întrebarea era în special despre documentare, pot să zic că pe de-o parte vreau să cunosc temeinic lucrurile despre care scriu. Pentru fiecare detaliu pe care îl folosești în carte trebuie să rămînă nefolosite alte zece. Pe de alta, mi-e teamă că această cunoaștere mă va pune într-o cămașă de forță, îmi va dicta ce se poate și ce nu se poate întîmpla. Încercarea de a fi credibil în narațiune poate deveni didacticism, pentru că viața nu e întotdeauna credibilă. Poate din cauza asta uneori pun un personaj să facă ceva ce știu că nu s-ar face cu nici un chip în condițiile date. În fond, nici unul dintre noi nu e așa previzibil pe cît cred ceilalți.
Un concept central în carte este GDM, „gândul de dinaintea morții”. Care e însemnătatea acestuia pentru trecerea dintre lumi? Dar riscul negăsirii lui?
GDM este un „dispozitiv mental” de ajuns în lumea de dincolo ocolind moartea. În loc să-ți treacă toată viața prin fața ochilor, îi vîri pe gît morții o ficțiune convingătoare despre un eu-ersatz. Bineînțeles, trebuie să ai toată această chestie mereu pregătită, în toate detaliile ei. Nu mă încumet să evaluez dacă oamenii ăștia sînt duși cu pluta sau nu. Fiecare personaj cu pluta lui. Soluția ar fi ca această autoficțiune să-ți poată face viața mai frumoasă fără să-ți dizolve identitatea, cu alte cuvinte, să poți fi idealist și pragmatic în același timp. În orice caz, cu autoficțiunea nu te joci, e riscant, cum de altfel se vede și din carte. Uneori ea te scoate din contingent doar ca să te bage în neant.
Concepția personajelor despre credință nu vine din conștiința mortalității sau a unei posibile pedepse divine: „și dacă am fi nemuritori, noi tot la mănăstire am sta”.
Da, pentru că te îndrăgostești de propriul tău proiect de singurătate. În carte propun trei spații izolate, trei experimente în puterea de singurătate a omului, în nivelul lui de trecere. Primul e mănăstirea, ultimul e inevitabila poveste de dragoste eșuată. La mijloc e Azuga, cu Fabrica de Șamotă și evident vechea Fabrică de Bere, demolată chiar în timp ce lucram la roman, cu fațada ei Deutscher Werkbund. În toate trei e vorba despre dependența de condiția ta, de felul în care te instalezi într-o realitate limitată, pe care o transformi în culcuș. Și e vorba de o singurătate proiectată pe fundalul unei solidarități de trei tipuri, cu oamenii cu care te rogi, cu cei cu care muncești, sau cu cei pe care îi iubești. Mănăstirea, care mă interesează mai mult social și cultural decît religios, oferă, unui anumit tip de om, o nișă foarte seducătoare de singurătate + solidaritate.
Personajul tău începe romanul în decoruri din Voiculescu și Eco, cu acedie și spovedanii, și îl termină „cultivîndu-și nefericirea pentru că era singura lui scăpare din mediocritate”, între două femei aflate cam de-o parte și de alta a religiei. Ce scuze ai?
Asta e, sînt la cheremul personajului. Și-apoi asta înseamnă să faci proză. Lucrezi cu evenimente, le asamblezi, deci e inevitabil să te murdărești pe mîini. Nu poți să scrii un roman, dar să rămîi în vag, în judecăți de valoare, în experimente de limbă. Vrînd nevrînd, personajele trebuie atît să călătorească în Tornea (în Laponia – cum voia Baudelaire, săracul), cît și să-și desfunde chiuvetele. Ceva trebuie să se întîmple, iar întîmplările sînt foarte criticabile. În proză există ceva și mai rău, și anume tranzițiile. Cum ar veni, personajul apare, zice ce avea de zis, lucrul pentru care îl convocasei acolo, dar apoi trebuie să plece, și atunci tu, autorul, trebuie să-l încalți, să-i cauți pălăria, să-i chemi un taxi etc., deși asta nu te mai interesează deloc. În poezie e altceva, acolo nu există tranziții. Poezia începe și se termină in medias res.
Există o vorbă în credința populară, anume că dacă ești bolnav, înseamnă că ai fost pedepsit pentru ceva. Tu ce crezi?
Invers. Ești bolnav pentru că ai făcut ceva bine – în cel mai rău caz ceva bun.
În ce măsură e simplitatea, pentru personajele din Trecerea, o cheie pentru a-ți trăi corect viața sau pentru a fi fericit?
Simplitatea e esențială. În primul rînd o simplitate „de mobilier”, adică eliminarea nesfîrșitelor aluviuni care ne îngroapă în fiecare zi, care se năpustesc între noi și prioritățile noastre. În al doilea rînd o simplitate „de procedură”, adică încăpățînări productive și fermitate etică, fără relativisme toxice. Curios e că în literatură rețeta simplității e considerată de mulți falimentară, și există într-adevăr romane care-și trag forța tocmai din acumulări uriașe sau din exploatarea confuziilor etice. În Trecerea sînt departe de a scrie așa simplu cum aș vrea, deși cred că personajele au o obsesie pentru esențializare, pe care, coincidență, o am și eu, cel puțin după ce plătesc facturile.
Cum poate un scriitor să țină drumul drept într-un roman de tip polifonic, cu dimensiuni multiple?
Pînă se rătăcește. Cred că multe din cele mai bine „construite” romane sînt de fapt drese din mers, cu multă abilitate, bineînțeles. În cazul meu, eventuala impresie de structură vine din faptul că întrebările mele sînt cam aceleași și revin în diverse forme. Oricum, chiar dacă aș avea capacitatea de a plănui bine dinainte tot ce se va întîmpla în carte, nu cred că aș face-o. Întîi, pentru că mi-ar submina motivația de a scrie, și apoi pentru că apare riscul, cum să spun, să fie mai mult structură decît literatură în carte.
Poate pentru prima dată într-un roman scris de tine am observat și un apetit pentru ironie, o interacțiune ludică cu personajele și cititorul. Sunt cărți care se scriu cu greutate, altele cu zâmbetul pe față?
Orice roman se scrie greu, chiar dacă unele pagini merg ușor. Romanul neterminat este specia literară cea mai populară. În rarele situații cînd scriu repede și cu plăcere, pot să spun că mă îngrijorez. Am ajuns să am impresia că dacă nu scriu cu caznă, ceva nu e-n regulă, probabil am făcut glume ieftine. E rar, de altfel, cînd faci glume în scris să nu constați mai tîrziu recitind că ele sînt mult mai puțin hazoase decît au părut cînd le-ai scris purtat de o dubioasă inspirație. Dar nu, nu prea se scrie zîmbind. Cititorul nici nu e conectat la ce simți tu, ci la ce scrii tu. Poeziile de dragoste scrise cînd iubești mai mult pot fi fără valoare. Iar cînd ești copleșit de revelație nu poți să spui decît aiureli sau truisme. Pe scurt, ca să transmiți bucurie, trebuie să muncești ca fochistul, iar ca să scrii o probă de delir trebuie să fii extrem de organizat. Lucrul cel mai primejdios în scris e pînă la urmă tocmai ăsta, să scrii sub imperiul inspirației. Scrisul e ceva ce prin definiție se întîmplă în „post”, după un decalaj, cînd redevii funcțional. Am mai dat exemplul din Sacrificiul lui Tarkovski, unde apare un tracking shot foarte lung al unei case în flăcări. Camera (unică) s-a blocat în timpul filmării și întreaga casă a trebuit să fie reconstruită ca să poată fi arsă și filmată din nou. Cam așa e și cu scrisul. În timpul incendiului ești blocat. Descrii mai tîrziu, cînd ești banal, dar organizat.
Credit fotografie principală: arhiva autorului
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. A mai publicat romanele Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010 și Nicio clipă Portasar, Cartea Românească, 2015. Ultimul lui volum de poezii este Adagietto, frACTalia, 2016. În prezent, este cercetător post-doctoral la Université Paris 1.
