ldt2

Matei Brunul, cel mai recent roman al lui Lucian Dan Teodorovici e un tur de forţă:  narativ, ca implicaţii psihologice, ca reconstrucţie de epocă, miză etică şi stilistică. E o poveste cu timbru grav, în care se strecoară, senin, emoţia şi candoarea, al cărui protagonist e  un marionetist cu o sensibilitate aparte: condamnat la închisoare politică în anii ’50, Matei Bruno suferă o pierdere parţială de memorie şi nu mai ştie nimic despre 20 de ani din viaţa lui.

Autorul a avut amabilitatea şi generozitatea să ne acorde un interviu amplu, în sine o bucată palpitantă de scris care completează, lămureşte şi incită la lectura cărţii. Citiţi, aşadar, despre laborator de creaţie, despre geneză, puncte de plecare, plăceri de lectură, ticuri de scriitor şi, foarte important, despre proiectul in nuce al altor două  romane pe care Lucian Dan Teodorovici se pregăteşte să le scrie! Şi citiţi-l pe Matei Brunul, o să descoperiţi un frate al Idiotului lui FMD.

Matei Brunul are o problematică solicitantă din punct de vedere psihologic, ca să mă refer la un singur nivel de implicare a cititorului. Cum ţi-a modificat scrierea ei rutina zilnică şi starea sufletească?

Rutina zilnică mi-a fost modificată, e adevărat, dar fără să intru într-un alt tip de rutină. Romanul a apărut, nici nu se putea altfel, în mai multe etape: a fost perioada de documentare iniţială, care m-a făcut trimis prin biblioteci, cu carneţele şi aparat foto după mine. Plus discuţii interminabile cu un bibliotecar care, din fericire, era la rîndu-i foarte interesat de temă. Am avut noroc cu el.

Aş avea multe exemple, dar îţi dau unul singur acum: la un moment dat aveam nevoie de Mersul trenurilor din 1959. Nu exista în biblioteca universitară din Iaşi. Aşa că a făcut, de capul lui, pregătindu-mi o surpriză, o cerere la alte cîteva biblioteci. L-a găsit undeva în Galaţi, parcă. Cînd stai cîteva zile bătîndu-ţi capul să găseşti o soluţie pentru a afla cum mergeau trenurile în perioada cu pricina, nu prea intri în rutină. 🙂 Scrierea propriu-zisă apoi mi-a creat alte obişnuinţe, dar şi ele cu surprize. Căci au fost multe dimineţi în care, deşi m-am trezit pentru a scrie la roman, am eşuat în a citi ziarele sau în a juca vreun joc pe internet, căci inspiraţia n-avea nici un chef să mă ajute în ziua cu pricina.

Altfel, în privinţa stării sufleteşti, trebuie să spun mai întîi că-mi place mult observaţia ta: da, evident, cînd scrii un asemenea roman, nu se poate să nu te „implici” în perioada istorică tratată. M-am surprins uneori coborînd Copoul şi privindu-l altfel decît pînă atunci, căutînd să „văd” clădirile din anii ’50 care acum nu mai există sau lăsîndu-mă impresionat eu însumi, uitîndu-mă la vreo clădire care întotdeauna mi s-a părut banală, cînd îmi dădeam seama că pereţii ei sînt aceiaşi de-atunci. Şi, evident, starea de spirit mi-a fost influenţată şi de închisorile comuniste prin care a trecut personajul meu, dar asta cred că se simte în carte…

De ce ai ales ca personaj un păpuşar, care, ironie, nu e tocmai un master of puppets cînd vine vorba de propria viaţă, ci dimpotrivă. Cum ai ajuns la acest personaj?

Trebuie să recunosc, dacă tot a venit întrebarea asta, că Brunul avea la început o altă „meserie”. Schimbarea a venit destul de tîrziu, cînd deja scrisesem multe pagini din roman şi mă lăsasem exasperat de multe altele. Ştiam ce vreau să fac, unde vreau să ajung, însă nu găseam nimic mulţumitor care să lege tema, s-o facă mai puternică. Apoi, am văzut întîmplător un spectacol de teatru de păpuşi, la Universitatea de Arte din Iaşi. Şi, amuzat în prima fază, m-am gîndit în timpul spectacolului respectiv: ce-ar fi dacă l-aş face marionetist pe Brun? Tot nu mi s-a părut o soluţie, dar i-am dat o şansă.

Am citit, mai apoi, o carte ce apare pomenită şi-n roman, e vorba de Profesiunea mea, a păpuşarului rus Serghei Obrazţov. Bruno avea deja rădăcini italiene, apucasem să scriu cîteva pagini despre Italia lui Mussolini. Iar în Obrazţov am găsit descrierea unui spectacol al său, în care-l avea drept protagonist chiar pe Mussolini, iar la un moment dat acesta venea cu următoarea replică: „Să cînt! Cînd sînt parcă într-un delir?! Nu-mi înţeleg nici vorbele, nici gesturile… Şi totuşi, trebuie să joc! Ce? Oare tu eşti om? Nu, tu eşti paiaţă! Îmbracă-te şi unge-ţi faţa cu făină!”. N-o să spun de ce, sper s-o remarce cititorii, dar mi s-a părut, brusc, o cheie pentru carte. Şi-apoi, m-am fericit pentru alegerea făcută, căci, pe măsură ce am citit despre marionete, mi s-au „oferit de la sine” diverse alte porţi în lumea pe care o descriam.

Povesteşte puţin, te rog, despre interesul tău pentru „obsedantul deceniu“. De ce te-ai oprit tocmai la perioada asta?

Interesul e vechi, cred că încă din adolescenţă, de cînd am citit Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid şi Fenomenul Piteşti al lui Ierunca. Ba chiar şi dorinţa de a scrie o astfel de carte vine tot de pe-atunci. Întotdeauna, scriindu-mi celelalte cărţi, o făceam cumva cu gîndul că încă nu-s pregătit pentru un roman axat pe perioada aceea cumplită care mă preocupa într-atît. Nu vreau să sune emfatic, mă şi tem de interpretarea asta, însă cei care mă cunosc ştiu că spun adevărul. De altfel, sînt convins că, dacă celelalte lucruri vor fi în regulă, voi scrie şi-un alt roman cu acţiune situată în perioada respectivă. Pentru că am spus mult mai puţine lucruri decît simt că aş avea de spus.

Nu ţi-a fost teamă că or să se găsească, cum se mai întîmplă de la o vreme, voci care să-ţi reproşeze tema? În ultimul timp, tot mai mulţi încep să critice tema comunismului în literatură, pe care o resping ca fiind supralicitată şi „oportună“. Personal, găsesc că, dimpotrivă, e mai degrabă sporadic tratată în literatura română contemporană, dar închid aici paranteza. Cum stau lucrurile în cazul tău?

Ar trebui să răspund aici că nu-mi pasă dacă mi se va reproşa tema. Aşa am şi gîndit la început, cînd în sfîrşit m-am simţit capabil să scriu romanul, aşa m-am motivat: n-o să-mi pese de interpretări. Numai că nu s-a întîmplat asta, n-are cum să nu-mi pese. Deja am auzit reproşul şi deja m-a înfuriat, în ciuda faptului că am încercat să nu reacţionez în felul ăsta. Sînt două lucruri care merită spuse aici: în primul rînd că prejudecata, funcţională, e drept, se bazează pe-o eroare în cazul meu. Subiectul e bătătorit, mi se spune.

Abia cînd cer titluri de ficţiune pe tema universului concentraţionar românesc, oamenii dau din umeri. S-a scris despre comunism, e adevărat. Dar nu s-a prea scris despre anii ’50, cei mai cumpliţi ai lui. Mă refer la literatură aici, la ficţiune. Din cîte ştiu, chiar nu există cărţi de ficţiune care să fie plasate în „obsedantul deceniu”. Şi-atunci, de unde ideea că subiectul e bătătorit?

Al doilea răspuns e însă mai important. Kundera are o frază excepţională, care poate fi găsită inclusiv pe unul dintre zidurile Memorialului Sighet: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. E deja un răspuns la întrebare, pe care nu-s nevoit să-l dau eu. Dar dacă mai adaug că în Matei Brunul ideea e uşor de întrezărit prin chiar faptul că protagonistul şi-a pierdut memoria pe ultimii douăzeci de ani, cred că n-are rost să mai dezvolt aici un răspuns amplu. Totuşi, temă supralicitată? În nici un caz. „Oportună”? Dimpotrivă, în ultima vreme, din păcate, există o respingere a temei, cel puţin a tratării ei la nivel literar, ceea ce creează un risc, inclusiv în privinţa vînzărilor. Aşa încît cred că doar „oportuniştii” care nu cunosc spaţiul literar românesc mai speră să dea lovitura prin simpla abordare a temei…

 

Cît timp ţi-a luat lucrul la roman şi cum ai reuşit să furi timp ca să-l scrii?

Să ştii că mi-e destul de greu să dau un răspuns. Pentru că, dacă ar fi să mă limitez la scrierea propriu-zisă, ar trebui să spun: nouă luni. Numai că au existat numeroase alte „începuturi”, am scris cu mult timp înainte diverse scene, am citit şi mi-am extras informaţii din diverse cărţi. Uite, m-ai făcut să caut pe blogul meu, căci mi-am anunţat la un moment dat acolo începutul romanului. Postarea e din 26 mai 2009, deci acela ar fi momentul „oficial”. Altfel spus, mi-a luat doi ani. Dar, repet, propriu-zis am scris la el nouă luni. M-am trezit în fiecare dimineaţă la 4.30 în aceste nouă luni. N-am scris însă în fiecare dimineaţă, aşa cum ţi-am spus deja: uneori am stat doar în faţa computerului, uitîndu-mă la pagina albă, apoi renunţînd la intenţia mea de a duce în ziua aceea povestea mai departe. Încăpăţînarea m-a făcut să nu renunţ însă la ora de trezire. Aşa încît, chiar dacă am mai sărit peste o zi, uneori chiar două-trei, timpul n-a fost foarte lung. Singura problemă e că nici acum nu mi-am reglat somnul. Deşi reuşesc totuşi să dorm cu o oră mai mult dimineaţa…

Care au fost cele mai grele probleme pe care le-a ridicat scrierea cărţii?

Eu sînt puţin cam fixist, e un reproş pe care mi-l fac mulţi, însă, aşa cum se întîmplă deseori cu cel vizat, deocamdată refuz să-l accept ca defect. Iar fixismul ăsta m-a făcut, aşa cum îţi spuneam la început cînd aminteam despre Mersul trenurilor din 1959, să mă blochez uneori în căutarea unui răspuns de plan secund, peste care puteam trece „dintr-o întorsătură de condei”.

Apar, de exemplu, unele personaje istorice reale în cartea mea, chiar dacă nu le dau întotdeauna numele. Am descris acolo şi un episod în care un deţinut (pe numele real Dumitrache, povestea lui tragică fiind cunoscută şi reluată în literatura memorialistică) e pus la „stîlpul infamiei”, în Colonia Peninsula, fiind şi omorît în cele din urmă. Problema a fost că citisem într-o carte că a stat o zi legat pînă să fie omorît. În alta, un apropiat al său spunea că a stat două zile. În a treia, era scris negru pe alb că a stat trei zile. Toate erau mărturii, toate erau subiective – iar timpul sigur că-l putea păcăli pe cel care făcea afirmaţia.

Personajul redat de mine însă n-avea nume, era unul fictiv. Era un amănunt neimportant în economia cărţii, dar simplu fapt că pornea de la o realitate, şi încă una cruntă, îl făcea extrem de important din punct de vedere istoric şi uman. Aşa că m-a blocat cîteva zile: ţineam să aflu adevărul şi să-l redau astfel în carte. Pînă la urmă, am ales perioada după relatările majoritare. Nici astăzi nu ştiu însă cît anume a stat bietul Dumitrache legat acolo. Ca să ajung totuşi să aflu cîţi spun o perioadă, cîţi spun alta, a trebuit să caut în bibliotecă, să întreb istorici etc.

Au mai fost multe asemenea momente „dificile”. Să nu se-nţeleagă că am vrut să nu mă abat nici un pic de la realitate – cu atît mai mult cu cît cele mai multe personaje şi întîmplări sînt fictive. Însă nu puteam trece eu, ca scriitor, peste aceste amănunte. Naratorul o putea face uşor, eu mai puţin.

Mi se pare că de la Celelalte poveşti de dragoste, ţi s-a modificat fraza. E mai alambicată, ai o sintaxă elaborată, care de la sine imprimă senzaţia de încleştare, de apăsare. Fraza în sine, prin felul în care e construită, pare că te ţine captiv, ca cititor. Cum ai ajuns la formula asta? A fost deliberată?

Da, deşi Matei Brunul a apărut de puţin timp, deja mulţi au făcut observaţia. Unii chiar au legat-o, într-un mod neplăcut pentru mine, de unele reproşuri cu privire la aşa-zisul „minimalism” al meu, pe care, primindu-le la cărţile precedente, au dedus c-am vrut să le ocolesc acum. Problema n-are cum să se pună aşa. N-am fost „minimalist” nici înainte.

Explicaţia e foarte simplă: eu scriu abia după ce găsesc un ton cu care să merg mai departe pe tema abordată. Tema îmi impune tonul, vreau să zic. Aşa că da, e o formulă deliberată, dar nu construită – pur şi simplu, din punctul meu de vedere, cartea asta nu putea fi scrisă altfel, la fel cum celelalte cărţi ale mele nu puteau avea o altă abordare din punctul ăsta de vedere, al tonului. La sfîrşit, sincer să fiu, m-am speriat chiar de unele fraze lungi, mi s-au părut mult prea lungi. Am intervenit, le-am împărţit pe alocuri în fraze mai scurte.

Cred că un scriitor nu-şi scrie o carte aplicînd teorii. Dacă le are în el, dacă l-au „construit”, e foarte bine. Dacă însă vrea să le aplice, conştient, cred că are o problemă. De aceea, o spun cît se poate de sincer: n-am stat să-mi construiesc frazele în felul ăsta, gîndindu-mă că aşa e mai bine. M-am lăsat pe mîna naratorului, odată ce l-am găsit. La mine e greu pînă-mi găsesc naratorul…

În timpul cît ai scris romanul, ai putut citi şi altceva în afară de cărţi despre subiectul şi despre perioada de care te-ai ocupat?

Nu, aproape deloc. În afara cărţilor pe care mi le impune munca de editor, nu-mi amintesc să fi citit nimic altceva, vreme de doi ani. După ce-am terminat Matei Brunul, m-am reapucat însă de citit proză. Şi a fost cumva ca o redescoperire, pentru că, recunosc, chiar şi înainte de a mă apuca de roman, ajunsesem deja să citesc cumva blazat, nimic nu mă mai bucura, nu mă mai entuziasma, mai bine zis. În ultimele luni am citit însă cîteva cărţi excelente – şi-am făcut-o cu o poftă de lectură pe care n-am mai simţit-o de multă vreme. Habar n-aveam că vreo doi ani în care citeşti numai cărţi de istorie recentă, despre teatrul de păpuşi şi despre Iaşiul anilor ’50 pot avea efectul ăsta. 🙂

 

 

Care au fost cărţile despre care spui că ţi-au retrezit interesul pentru cititul de literatură?

Au fost mai multe. Unele pe care ţineam de multă vreme să le citesc, dar ba n-am găsit timp, ba n-am găsit cheful necesar. Spre exemplu, n-o spun deloc cu mîndrie, voiam de mult să citesc Eseu despre orbire, al lui Saramago, dar a tot rămas pe „cîndva”. Acum s-a produs cîndva-ul cu pricina. Cam aceeaşi poveste şi cu Iarna decanului, al lui Saul Bellow. Apoi, pentru că am citit de curînd piesa Casa Zoikăi, a lui Bulgakov, m-am dus către Corespondenţa lui. O citeam pe avion şi-apoi în perioada cît am stat la un festival literar despre care am povestit, în Italia.

Şi-acolo, în corespondenţă şi-n fragmentele de jurnal păstrate, m-a bulversat de-a dreptul visul lui Bulgakov, transformat într-o amărăciune care i-a guvernat viaţa: îşi dorea enorm să iasă din Rusia, să ajungă într-o ţară străină. A făcut numeroase apeluri către Stalin, a avut diverse (disperate) încercări. Atît îşi dorea: să vadă o ţară străină. Îţi dai seama cum mă simţeam citind asta, tocmai pe avionul care mă ducea pe mine într-o ţară străină. Eu, care am ajuns în unele ocazii să privesc călătoriile astea ca pe-un soi de „obligaţie”. Am avut un sentiment de vinovăţie acolo, m-am întors cu el acasă. I-am citit apoi şi Scenele moscovite, o carte a lui care-mi scăpase…

Alt roman citit în perioada recentă a fost a lui Paul Auster, e vorba despre Cartea iluziilor. Mi-au plăcut în primul rînd construcţia şi „trucurile” de scriitor care te fac să urmăreşti, cu sufletul la gură, o enigmă foarte intelectuală altfel, căci există şi multă teorie în romanul lui Auster. Bine, nu ştiu cît de interesant e să vorbesc eu acum despre lecturile mele post-Matei Brunul. Cert e că a avut, cum spuneam, şi efectul ăsta asupra mea: mi-a redeschis gustul pentru lectură.

A existat vreun sîmbure de poveste reală de la care ai început să construieşti? E vreo cheie în roman?

Da, a existat, dar nu e vorba despre o cheie, a fost doar ideea „de pornire”, să-i zic aşa. Pomeneam mai înainte deÎnchisoarea noastră cea de toate zilele. La un moment dat, apărea acolo, în cîteva paragrafe, cred că dezvoltată pe nu mai mult de-o pagină, povestea lui Sviatoslav Tăbăcaru – un om care, închis în mina de plumb de la Cavnic, e lovit în cap cu un piolet de către un plutonier. După ce s-a vindecat fizic, s-a constatat că-şi pierduse complet memoria. Cu toate astea, a fost reîncarcerat. Ion Ioanid nu a dat mai multe informaţii despre el, nu le cunoştea. Doar cîteva paragrafe, care spuneau povestea de mai sus. De-acolo, de la acea poveste am pornit. Acelaşi punct de pornire pe care-l are, de altfel, şi o secvenţă din Celelalte poveşti de dragoste,  intitulată: „Nişte documente”. Acolo, e o femeie care-şi pierde memoria în condiţii asemănătoare… Sigur însă că, neavînd nici un fel de date despre Sviatoslav Tăbăcaru, la atît se reduce asemănarea dintre el şi Matei Brunul.

Cum s-a petrecut virajul de la complicate poveşti de dragoste, la apăsătoare poveşti în care se amestecă politicul şi o morală discutată în condiţii existenţiale limită?

Din punctul meu de vedere, n-a fost vorba chiar despre un viraj. Sînt convins că aşa pare, însă eu mă gîndesc la următoarea carte încă dinainte de a lucra la cea prezentă. Sau, ca să nu exagerez totuşi, măcar aşa s-a întîmplat cu romanul despre care discutăm, în timp ce scriam Celelalte poveşti. Tocmai povestirea despre care am amintit, „Nişte documente”, e o dovadă în sensul ăsta. Îmi amintesc că, după apariţia Celorlalte poveşti, unul dintre cei mai importanţi critici literari de azi chiar scria într-o recenzie că secvenţa cu pricina are un bun nucleu narativ, dar ratează tocmai pentru că acesta nu e dezvoltat. Se creau alte aşteptări, care nu erau finalizate. Însă în precedenta mea carte tocmai pe aşteptări nefinalizate am mizat – într-un alt sens, fireşte.

Am mustăcit, recunosc, citind cronica. Deja începusem lucrul, într-o primă etapă, la Matei Brunul şi mi-am imaginat, poate uşor copilăresc, surpriza pe care o va avea acel critic în momentul în care va vedea încotro s-a dezvoltat „nucleul narativ”. Astea sînt, pînă la urmă, lucruri simpatice – deviez puţin ca să-mi explic măcar perspectiva mea. Nu-s dintre scriitorii care afirmă că „nu dau doi bani pe critică”. Pentru mine, unii critici devin nu neapărat repere, dar se contribuie la construcţia acelei sintagme generice de „cititor ideal”. Mă interesează părerile lor, aş fi ipocrit s-o neg. Nu ale tuturor. Însă, apreciindu-i pe unii dintre ei, n-am cum să nu le aştept opinia despre ce scriu eu.

Vorbeam însă de acel viraj – am explicat. Pentru mine, există o continuitate, chiar dacă, la prima vedere, Matei Brunulpare să fie, aşa cum deja mulţi mi-au spus pînă acum, altceva.

În carte sînt pasaje referitoare la arta păpuşarilor scrise în italiană. Descendenţa eroului e, de asemenea, pe jumătate italienească. Ce relaţie ai cu acest spaţiu cultural?

Ar fi spre binele cărţii să găsesc acum o spectaculoasă legătură cu spaţiul italian. Sau măcar, sensibil la marketing, s-o inventez. 🙂 Dar n-am aşa ceva. Sau măcar n-aveam la vremea cînd protagonistul meu se năştea din mamă italiană, apoi îşi făcea studiile în Italia. Culmea, legăturile cu spaţiul ăsta au început să se creeze, îmi dau seama chiar acum, răspunzîndu-ţi la întrebare, abia după terminarea cărţii.

În mai, anul ăsta, mi-a apărut Circul nostru vă prezintă: în italiană (sub titlul La casta dei suicidi) şi a urmat o vară foarte frumoasă: am fost invitat la Tîrgul de Carte de la Torino, apoi la un festival de literatură extraordinar în Sardinia, la Gavoi, iar spre toamnă, la Mantova, unde se desfăşoară cel mai mare festival literar italian. Acum pot spune că am o relaţie cu acest spaţiu, atît prin cele amintite, cît şi prin prieteniile cu traducătoarea cărţii mele, Ileana M. Pop, sau cu redactorul-şef al Editurii Aisara, Francesca Casula. În curînd, în maximum două luni, la aceeaşi editură va apărea şi volumul Celelalte poveşti de dragoste. Iar editorii de la Aisara, prin comportamentul lor, m-au încîntat, de-a dreptul.

Revenind, cînd am ales Italia pentru Brun, n-am făcut-o din vreo raţiune sentimentală. Însă e o cheie de lectură aici, n-aş vrea totuşi s-o explic eu. Pot spune doar că e un spaţiu de care sîntem legaţi, vrînd-nevrînd, nu atît prin prezent, deşi aşa pare mai ales în ultima vreme, cît mai ales prin trecut. Şi chiar dacă Matei Brunul nu e neapărat un simbol, faptul că are origini în acel spaţiu ar trebui, în opinia mea, să ducă măcar un pic sensul naraţiunii şi în zona simbolică…

Cum ai de gînd să te deconectezi după maratonul din Matei Brunul ? Te simţi epuizat după cartea asta? Cum îi vezi parcursul?

Am început deja să-mi schiţez următorul roman. De fapt, următoarele două, ca să fiu cinstit. Nu ştiu exact de care mă voi apropia mai întîi. Am scris cîteva pagini de început (care nu înseamnă neapărat că vor şi rămîne) atît în cazul unuia, cît şi al celuilalt. Sînt extrem de diferite unul de celălalt. Dar n-o să rezolv aici mica dilemă pe care o am – care va fi primul? Mai am timp, deocamdată sînt într-un soi de joacă în privinţa ambelor. Am pomenit însă de ele ca un răspuns: nu, nici vorbă, nu mă simt epuizat.

Mie-mi place enorm literatura, îmi face mare plăcere să scriu. Aşa încît îmi creez un fel de spaţiu de vacanţă cînd lucrez la vreo carte. Mai degrabă mă simt epuizat atunci cînd celelalte munci nu-mi permit să scriu. Din fericire, odată cuMatei Brunul, am găsit şi soluţia, care-i destul de simplă. Ajunge să mă trezesc devreme. 🙂 Dacă în perioada de patru ore, de la cinci la nouă dimineaţa, pot scrie, atunci mi-am rezolvat problema cu timpul. Plus weekend-urile, în care orele pentru scris se înmulţesc considerabil. În rest, o să-mi găsesc perioade libere şi-n timpul zilei, în care să mă documentez, dacă vreo carte va solicita asta aşa cum a făcut-o Matei Brunul.

Cît priveşte parcursul romanului, îţi spun sincer că n-am nici o idee. Am avut perioade, după terminarea cărţii, în care am fost îngrijorat tocmai de ceea ce am discutat la un moment dat: anume prejudecata că e vorba doar de „încă o carte despre comunism”. Iar îngrijorările mele îi prevedeau în acele momente un viitor deloc plăcut. Am ajuns apoi, în momente în care-mi duceam entuziasmul la cote copilăreşti, şi-n extrema cealaltă. Acum sînt însă doar într-o aşteptare. Dar nu una febrilă. Pur şi simplu, am învăţat, în fine, să accept că de-acum cartea îşi are destinul ei. Şi pot spune doar că-s curios să aflu, la rîndul meu, care va fi acela.

Poţi să deconspiri cîte ceva despre romanele astea două, la care lucrezi? În ce fază eşti cu ele şi cînd le-ai început?

E mult spus că aş fi în vreo „fază” cu ele. Abia mă gîndesc la fiecare în parte, abia am scris cîteva pagini din fiecare. Unul e mai personal, ar putea ieşi o poveste destul de stranie, cu siguranţă aşa va părea, despre moarte. Mai bine spus despre strădaniile protagonistului de a evita moartea – iar asta dintr-un motiv destul de ciudat, dar nu pot să-l deconspir acum. Cu toţii încercăm, în felul nostru, să ţinem moartea departe de noi şi de cei apropiaţi. Aici însă, dacă o să reuşesc să-mi duc pînă la capăt povestea aşa cum o văd acum, motivul va fi unul cu adevărat surprinzător. Dar acum sună doar aşa, ca un trick şi-atît. Există (sau va exista) însă o supratemă mult mai importantă.

Celălalt e un roman-problemă pentru mine, în momentul de faţă. Îţi spuneam că vreau să mai abordez măcar încă o dată anii ’50 din punct de vedere literar. De multă vreme, mă tot gîndesc la un subiect care e legat, în mare măsură, de leprozeria Tichileşti din acei ani. Şi-acum, problema: abia în urmă cu cîteva luni am aflat că romanul lui Ognjen Spahić,Copiii lui Hansen, e plasat tot în Tichileşti, tot în primii ani ai dictaturii. Evident, e vorba despre o mare lacună a mea, mi-o asum – mai rău e că nici de cînd ştiu asta nu m-am apucat să-l citesc. Cumva dintr-o teamă că lectura lui îmi poate distruge toată construcţia ideii. O să trec însă la un moment dat peste teama asta şi o să-l citesc.

Dacă o să mai găsesc loc pentru dezvoltarea romanului meu, probabil că aceasta va fi următoarea carte pe care o voi scrie. Dacă nu… În mod cert o să regret foarte mult şi o să mă apuc de cealaltă carte. Deocamdată însă, mă mai las o vreme în voia Brunului. Iar în privinţa celorlalte intenţii de cărţi, o să culeg, o să adun informaţii, scene, idei, personaje. Şi, din cînd în cînd, o să mai scriu cîte un pasaj pe care îl voi introduce în carte sau la care, cum mi s-a mai întîmplat destul de des, o să renunţ. Pînă la urmă, am recunoscut-o de la început, nu sînt într-o fază de lucru. Mai degrabă, în una de tatonare, deocamdată…

Lucian Dan Teodorovici este coordonator al colecţiei Ego. Proză la Editura Polirom, iar în fiecare săptămână îi citim rubrica Circul nostru vă prezintă, din Suplimentul de Cultură. Înainte de Matei Brunul, ar mai fi de citit următoarele:Circul nostru vă prezintăAtunci i-am ars două plame şi Celelalte poveşti de dragoste.

7 comentarii
  1. Pingback: Ce mai e nou de citit? « Bookaholic

  2. Pingback: Lucian Dan TEODOROVICI » Frankfurtul nostru cel de toţi anii…

  3. Pingback: de citit « De citit pe NOOK

  4. Pingback: Matei Brunul: un marionetist « Bookaholic

  5. Pingback: Vine, vine Gaudeamusul « Bookaholic

  6. Pingback: 6 cărți românești din 2011 numa’ una și una « Republica Culturală Chineză

  7. Brandusa

    Nu stiu de ce, dar romanul acesta ma duce cu gandul la cele Trei ceasuri in iad, romanul parintelui Antonie Plamadeala… Interviul mi-a starnit tot interesul. Voi cumpara cu siguranta cartea. Si asteptam cu interes noi scrieri legate de acel deceniu.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *