Așa cum spuneam, pe scurt, și în impresiile despre cartea Oamenii eternității nu se tem niciodată, Shani Boianjiu a devenit cunoscută în toată lumea grație acestui volum de debut, apărut în 2012. Până acum, cartea ei a fost publicată în douăzeci și trei de țări și a fost inclusă pe lista The Wall Street Journal a celor mai bune zece titluri de ficțiune din 2012; de asemenea, Oamenii eternității nu se tem niciodată a fost considerată una dintre cele mai bune cărți ale anului 2012 de către ziarul pakistanez Herald și una dintre cele mai bune cărți ale anului 2013 de către publicația suedeză Sydvenskan. Shani Boianjiu a fost, totodată, prima scriitoare israeliană nominalizată la Women’s Prize for Fiction din Marea Britanie și cea mai tânără laureată a premiului 5 under 35 decernat de National Book Foundation, printre alte nominalizări și premii.
Detalii despre romanul Oamenii eternității nu se tem niciodată de Shani Boianjiu (Editura Polirom, colecţia „Biblioteca Polirom”, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, traducere din limba engleză de Ioana Filat) sunt de găsit aici.
Tocmai pentru că ne-a plăcut foarte mult romanul cu pricina, pe care-l considerăm una dintre cele mai bune cărți traduse anul acesta în română, ne bucurăm că Shani Boianjiu a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări în legătură cu volumul ei și procesul de scriere al acestuia, cu armata din ficțiune, dar și din realitate, din propria experiență, succesul pe care l-a avut, autorii ei preferați, sfaturile pe care le dă scriitorilor tineri, traduceri și traducători, originea ei românească și multe altele.
For the English version of the interview, please click here.
Cartea Oamenii eternității nu se tem niciodată se deschide cu o oră de istorie la care participă câteva fete din ultimul an de liceu. Imaginea care mi-a rămas mult timp în minte a fost cea cu copiii care cărau lansatoare de grenade. Chiar învățați la școală despre aceste lucruri? Dacă da, de ce?
Nu, de fapt nu învățăm despre asta. Orele de istorie israeliană se termină mai devreme. Am adăugat acele pasaje din imaginația mea.
Oamenii eternității nu se tem niciodată este un roman care tratează experiențele serviciului militar obligatoriu din Israel, văzute din unghiuri diferite – atât feminine, cât și masculine. Sunt povești de dinaintea, din timpul și de după serviciul militar. Ai încercat să creezi o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă să faci acest stagiu la o vârstă tânără?
Pentru mine, a fost mai important să creez o imagine de ansamblu a ceea ce însemna să fii tânăr în Israel, iar serviciul militar a fost doar o parte din asta. De aceea le vezi pe fete atât înainte de stagiul respectiv, cât și după.
În centrul romanului sunt trei prietene: Yael, Avișag și Lea. Fiecare capitol are ca narator pe una dintre cele trei fete. Unele povești sunt mult mai complicate, te poartă înainte și înapoi în timp, este o pendulare permanentă între bazele de instruire pentru recruți, satul de origine al fetelor și alte spații. Cât de dificil a fost să construiești această narațiune, luând în considerare faptul că vorbim despre cartea ta de debut? Și de ce nu ai scris, de exemplu, o poveste liniară, cu doar un narator, omniscient?
Cred că, pentru mine, realitatea nu este chiar atât de liniară.
În ceea ce mă privește, mi s-a părut mult mai important ca povestea să sune așa cum îmi doream și speram ca cititorul să simtă narațiunea respectivă, să treacă prin niște stări citind-o. Nu m-a interesat ca aceasta să fie liniară.
Pentru că le-am menționat pe cele trei fete și prietenia lor – durabilă în pofida faptului că și-au îndeplinit stagiul în perioade și zone diferite -, trebuie să mărturisesc că n-am prea văzut prietenie a unor tinere ca a lor – violentă și delicată în același timp. Este aceasta o trăsătură tipică femeilor israeliene?
Reporterii din diverse țări care mi-au luat interviuri mi-au spus același lucru, astfel că am ajuns la concluzia că așa trebuie să fie. Cred că israelienii, și în special femeile israeliene, au, în mod categoric, un mod diferit de a relaționa unul cu celălalt. Pot să fie foarte apropiați și, în același timp, să fie onești în mod brutal.
A fost neașteptat să citesc un roman în care armata și războiul sunt înfricoșătoare, violente, tragice, dure, dar și plictisitoare, amuzante, pline de experiențe sexuale și glume. Cum a fost pentru tine, în linii mari?
A fost plictisitor și nesfârșit, și, totodată, amuzant și chinuitor.
Care au fost cele mai neplăcute și cele mai bune experiențe pe care le-ai avut în timpul serviciului militar?
Cea mai urâtă perioadă a fost cel de-al doilea război libanez. Am fost foarte uluită de izbucnirea lui – iar eu locuiesc lângă granița cu Liban. Cele mai bune perioade au fost momentele obișnuite, cele simple – stând noaptea, după o zi lungă în poligonul de tragere, și spunând bancuri cu prietenii mei.
„Citeam uneori în timpul turelor de pază, și am avut probleme din cauza aceasta”
Spre sfârșitul cărții, aflăm că una dintre protagoniste, Yael, a fost îngrozită de gândul de a merge să-și îndeplinească stagiul militar. Un sentiment firesc, cred eu. Ai simțit același lucru sau ai mers orbește?
M-am dus destul de orbește. Privind în urmă, îmi doresc să-mi fi fost mult mai frică, pentru că armata a fost un șoc imens pentru mine.
Ai avut timp să citești sau să scrii în timpul armatei? Era riscant?
Citeam uneori în timpul turelor de pază, și am avut probleme din cauza aceasta. Nu puteam scrie în răstimpul în care eram în bază, dar inventam povești în capul meu și așteptam o permisie de sfârșit de săptămână. Îmi spuneam acele povești întruna și, atunci când ajungeam, în cele din urmă, acasă, le scriam. De fapt, așa am început să iau scrisul în serios.
Dacă am desființa granița dintre realitate și ficțiune, ce personaj ți-ar semăna cel mai mult: Avișag, Yael, Lea sau toate? Și din ce punct de vedere?
Nu sunt niciun personaj în mod special, poveștile sunt ficțiune. Aș spune că în timpul armatei am fost o combinație între Avișag și Lea – tristă precum Avișag, dar și arogantă ca Lea.
Cartea ta a fost foarte bine primită în toată lumea și ai primit multe premii literare. Este cu adevărat impresionant dacă luăm în considerare vârsta ta. Te așteptam la o recunoaștere de o asemenea anvergură?
Nicidecum. Am fost foarte surprinsă.
Cum a fost primită cartea Oamenii eternității nu se tem niciodată în Israel?
Destul de bine până acum.
„Nu am scris cartea cu niciun mesaj politic în minte.”
Este vreun mesaj politic printre rânduri?
Mulți oameni găsesc, aparent, diferite mesaje politice. Eu nu am scris cartea cu niciun mesaj politic în minte.
Care este opinia ta cu privire la recentul conflict din Gaza?
Cred că este întotdeauna foarte trist când oamenii mor, de ambele părți ale baricadei. Cu părere de rău, consider că, în câțiva ani, vom avea parte de și mai multă violență, întocmai precum cea din Gaza, întrucât nu s-a rezolvat nimic.
Ai ales să mergi să studiezi în străinătate, la Harvard, imediat după ce ți-ai încheiat stagiul militar. De ce?
Nu sunt foarte sigură de ce am făcut asta. Voiam o aventură universitară.
Nu a fost greu să scrii literatură într-o altă limbă? Te-a provocat?
Cred că faptul că am scris într-o limbă străină m-a ajutat. A trebuit să muncesc mai mult pentru a căuta cuvintele de care aveam nevoie, tocmai pentru că acestea nu-mi aparțineau. De asemenea, acest lucru m-a ajutat să transpun mai ușor locurile și evenimentele recente în ficțiune.
Ce părere ai despre traduceri și traducători?
Am un respect imens pentru ei. Sunt extraordinari. Cred că traducerea te ajută să devii un scriitor mai bun. Recent, a trebuit să-mi traduc cartea în ebraică și acesta a fost un proces foarte dificil.
„Scrie fiecare idee pe care o ai atunci când o ai. Nu o lăsa pe mai târziu.”
În fiecare fragment de biografie pe care l-am găsit despre tine era menționat faptul că ai origine românească. Ne poți da mai multe amănunte?
Tatăl meu s-a născut în România, în Iași. Așa că sunt româncă. Membrii familiei mele extinse vorbesc, cu toții, limba română, și mulți dintre ei călătoresc, uneori, în România, chiar dacă eu nu am fost niciodată. Numele meu de familie, Boianjiu, este, firește, românesc! Sunt foarte entuziasmată că romanul mi-a fost tradus în română! Cândva, sper să reușesc să și vizitez țara. Din punct de vedere tehnic, dacă voiam să aplic pentru cetățenie puteam, tocmai pentru că tatăl meu este român. 🙂
Spuneai că muzica este procesul tău de scriere și ai făcut un playlist de melodii pe care le-ai ascultat atunci când ai scris diverse capitole din carte. Asculți muzică și când citești? Dacă da, o alegi în funcție de ceea ce citești?
Nu. Când citesc, am nevoie de foarte multă liniște.
Am citit undeva că îți place foarte mult să citești sfaturile pentru scriitori date de autorii tăi preferați. Asta m-a făcut să mă întreb ce sfat ai da altora care vor să scrie ficțiune și care sunt autorii tăi preferați?
Mai întâi – Scrie fiecare idee pe care o ai atunci când o ai. Nu o lăsa pe mai târziu. Acesta este cel mai bun sfat pe care îl am! Nu ține ideile pentru alte cărți, povești sau altceva de acest tip. Și citește!
Autorii mei preferați se schimbă constant; în acest moment, ei sunt Sayed Kashua, din Israel, și Salman Rushdie, din Marea Britanie.
Am aflat de pe internet că scrii un nou roman. Despre ce este vorba și când va fi publicat? Este prea devreme să te întreb dacă va fi tradus în română?
Este mult prea devreme pentru a vorbi despre orice!
Sursa imaginii principale
