Cum ştiţi, ne-a plăcut foarte mult Fraier de Bucureşti, ne-a bucurat apariţia ei după o perioadă cam tăcută a poetului acum prozatorului Florin Iaru. Tocmai de aceea, l-am luat la întrebări despre carte, despre poveştile din spatele poveştilor, despre Bucureşti şi despre multe alte lucruri.

Iniţial, ai publicat prozele separat. Citindu-le acum în volum, ele capătă sens, ca bucăţile unui puzzle care se reconstruieşte. A fost intenţionat, cum s-a întâmplat asta?

Am mai multe răspunsuri. Dacă nu mă întrebi ştiu, dacă mă întrebi nu ştiu. E primul răspuns care nu-i bun. Doi: poveştile sunt ale mele, 99% adevărate, deci puse la un loc au sens. E povestea vieţii mele pe 40 şi ceva de ani. Trei: fiind obligat de formă, de cantitatea extrem de redusă de cuvinte, a trebuit să le condensez la maxim, astfel încât fiecare poveste lasă o urmă de aşteptare. Citindu-le unele după altele, capătă sens. Ultimul răspuns e că natura umană are oroare de vid. Ea acordă sens oricăror întâmplări. Şi dacă puneam alte 123 de povestiri tu tot le găseai un sens.

 

Ce le leagă? În afară de faptul că tu eşti în centru.

Modul în care sunt scrise. Dacă te uiţi, nucleul epic e mai scurt decât povestea, începe cu o chestie moralizatoare, o teorie, pe care o ilustrez cu povestea care urmează. Prima dată este o punere în abis, se crează o aşteptare, apoi vine povestea, pentru ca partea finală să fie o răsturnare a celor spuse până atunci. Fiecare poveste se termină cu o poantă, o întoarcere.

 

Am observat că sunt genul ăsta de întoarceri şi la nivel mic, la nivelul frazei.

Când e un spaţiu atât de mic, nu te poţi dezvolta, nu poţi folosi epitete, figuri de stil, eşti obligat să fii extrem de rapid şi să foloseşti expresii care suplinesc lipsa celorlalte părţi de vorbire. Un singur atribut trebuie să fie foarte puternic şi foarte special ca să modifici un pic gândirea celui care citeşte.

Să-ţi spun un lucru. N-am ştiut de la început ce urmează să fac. M-a întrebat Sandi de la 24 fun dacă nu vreau să scriu despre localuri. La localuri nu mă pricep. Am zis că scriu câteva poveşti despre Bucureştiul contemporan. Mi-am dat seama că nu-i de ajuns, că unele întâmplări din trecut răspund prezentului sau că prezentul are legături în trecut. Aşa au ieşit.

De fapt, ideea cărţii a apărut mult mai târziu şi i-a aparţinut lui Ion Bogdan Lefter, care de acum câţiva ani mă întreba de ce nu le public. Le-am luat şi eu apoi la recitit şi am văzut că se leagă. Am eliminat 10-15 care erau mai slabe.

 

Cât e adevăr şi cât ficţiune? Îţi creezi un personaj acolo.

Am spus, 99% adevăr. Orice autor se pune într-o lumină favorabilă. Aş fi ipocrit să spun că n-am încercat să trag spuza pe turdă. Cititorul mă simpatizează. Uneori a trebuit să şi mint un pic, m-am extras pe mine din anumite poveşti, ca şi când ar fi fost despre altcineva. Erau prea personale şi unele persoane s-ar fi putut simţi atinse. Eu m-am gândit să spun poveştile în sine. Nu m-am gândit la mine ca la un personaj. Am scris cum mi-am adus aminte.

 

Te-ai simţit vreodată constrâns de spaţiu, ai vrut să scrii mai mult?

Câteodată da.  În carte este o povestire care e mai lungă ca celelalte, cea cu iepurii. Fiind de atmosferă, trebuia să o lungesc. În 24fun am rezolvat-o cam din scurt şi nu se înţelegea, aşa că în carte am rescris-o aşa cum trebuia să fie.

Mai întâi, eu le scriam la liber şi apoi începeam să tai. Mă duceam pe la 1900 de semne şi trebuia să tai vreo 200. Le-am revăzut puţin înainte să le public în carte, nu mult.

Poveştile le scriam în ultimul moment. Trebuia să le predau marţi la ora 10, la ora 8 mă puneam pe scris. Sunt scrise într-o oră-două cu deadline-ul în cap. Eu am o teorie. Cu cât eşti mai presat, cu atât creierul va găsi soluţii mai ingenioase de a ieşi din criză. Cu cât ai mai multe condiţii, cu atât eşti mai leneş la scris. Eu aş muri să stau izolat şi să scriu, am nevoie să mă văd cu oameni, să ies. M-aş plictisi de moarte altfel.

Îţi place Bucureştiul?

Da şi nu. Ar trebui să fie de zece ori mai frumos. Din păcate, este de zece ori mai urât decât ar trebui să fie. Asta e, nu ştiu cum, e ca şi când iubesc pe cineva şi o văd ieşind de la cabinetul de înfrumuseţare şi cu silicoane. Sigur, dragostea rămâne, dar dezamăgirea e mare.

Ziceai undeva că amintirile iau haine de împrumut. Cum a fost procesul rememorării?

Foarte simplu. Sunt poveşti care nu m-au părăsit niciodată. Uneori m-am refugiat în copilărie, în poveştile de pe Doamna Oltea, apoi de pe 1 Mai, pe unde am locuit. Sunt din toată viaţa mea.

Fiind atât de scurte, au o mică componentă poetica. Nu poţi să scrii atât de scurt. În cazul ăsta, faci totul din stil. Dacă înlături stilul, vei vedea că poveştile în sine sunt foarte fragile. Sunt nişte dialoguri, nişte puneri în scenă. Poveşti teribile nu sunt, le-a trăit toată lumea.

Când îmi aduc aminte păţaniile penibile, roşesc şi acum. Mă privesc cu aceiaşi ochi ca acum 10, 20 de ani. Hainele de împrumut sunt forma stilistică, restul e realitate, autorul trebuie crezut pe cuvânt.

 

Citind povestirile tale, am impresia că ai o viaţă mişto. Totuşi, simt şi o notă de tristeţe.

Ele sunt mişto numai scrise. Cuvintele fac suportabile o groază de lucruri insuportabile. Astea ar fi hainele cele noi ale împăratului. Sunt şi întâmplări triste sau absurde. Problema e că ele se adresează unui public de cafenea care citeşte 30 de rânduleţe şi vrea să se întâmple ceva. Cititorii sunt şi ei de mai multe feluri, cei care pricep mai mult şi cei care pricep mai puţin. Toţi au aceleaşi drepturi să citească şi să se bucure.

 

Cum arată fraierul de Bucureşti?

Bucureştenii sunt de două feluri. Cei care sunt cel puţin la a doua generaţie bucureşteni şi  care au un soi de lene şi normalitate. Există şi categoria mitocanului stabilit de curând. În definitiv, bucureştenii sunt fraieri. Ei cad pradă unor tipi agresivi care sunt de peste tot.

Fraierul de Bucureşti e un individ cu prejudecăţi, care trăieşte într-o lume imaginară, e retractil. Adevăraţii bucureşteni au o dragoste pentru cartierele vechi, pentru formele standardizate de viaţă de aici, pentru ceremonie. Cei mai frumoşi bucureşteni pe care i-am cunoscut, ca Paleologu, Steihardt, aveau un soi de gentileţe, ca un rang aproape nobiliar. Genul acesta sunt priviţi ca nişte fraieri numai buni de muls de către şmecheraşi. Şmecheraşul priveşte cu dispreţ locul de unde a plecat.

 

Cum e Bucureştiul de acum faţă de cel de”dinainte”?

Pentru mine, Bucureştiul copilăriei mele era mult mai agitat, mai sălbatic, mai misterios decât cel de acum. Bucureştiul adolescenţei era un teritoriu de explorat, cel mai bine cu gagici.

Odata cu globalizarea, Bucureştiul se standardizează şi el. Trăsăturile locului scad în intensitate, oamenii nu se schimbă, dar se adaptează. O mare civilizaţie sau un imperiu va impune totdeauna periferiei modul de gândire al centrului. Or centrul este acum ori la New York, ori la Paris, ori la Berlin, ba în Londra. De acolo ne vine moda, tipul de consuma, de a ne adapta. Fiecare ar trebui să-şi privească viaţa ca un eveniment irepetabil şi să o trăiască conform capului său. O spun dar nu o cred, e imposibil.

 

În afară de povestea din Povestiri erotice româneşti, e prima dată când scrii proză. Totuşi, în esenţă povestirile de acum le-am simţit tot ca pe nişte poeme, au un ritm anume al frazei, al construcţiei.

Am mai scris proză. Dar eu n-am oase de prozator. Mi-e groază de poeţii care scriu proză şi poetizează. M-am ferit ca de dracul de poetizarea aia.

Ritmul e baza oricărei activităţi artistice – muzică, teatru, arte plastice. Dacă nu ai ritmul ăsta, nu ai nimic. E ca un cord, ca o pulsaţie, nişte piloni pe care te sprijini. Nu-i ai, fraza e şchioapă. Şi în vechime poezia antică era pe ritm, nu pe rimă. Sufletul e în ritm, în suflu.

 

Şi Negru?

Nu e gata. Va mai fi un volum de povestiri cu următoarele texte din 24 fun, probabil la anul, apoi va veni şi romanul. Mai scriu. Când nu ai timp, atunci scrii bine. Când ai de toate, scrii mai prost ca niciodată.

N. red. – Negru este romanul la care Florin Iaru scrie de ani buni. De fiecare dată când îl intrebi, mai are puţin. 🙂

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


5 comentarii
  1. Marian

    Florin Iaru e remarcabil ca poet! Ce pacat ca n-a mai scos un volum de poezii, este printre cei mai buni optzecisti. Fraier de Bucuresti mi-a placut, asa e, tot poezie e acolo.

    Reply
  2. Pingback: Vine, vine Gaudeamusul « Bookaholic

  3. Pingback: La Gaudeamus, vineri « Bookaholic

  4. Pingback: Cu Florin Iaru la Cafeneaua Critică « Bookaholic

  5. Pingback: La sfîrşitul lecturii de Florin Iaru (nepublicată) « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *