tengo

3 p.m. Ne întâlnim în faţa cafenelei din Shinjuku. Singura din apropiere de casa lui şi, din câte am înţeles, singura din acest cartier. Nu mi-l imaginez scriind aici. Nu intru, dar sunt suficient de aproape de fereastră încât să văd mesele prea mari şi prea înghesuite, fumul prea gros şi, chiar dacă de data asta nu-mi dau seama, pot să-mi imaginez oamenii mult prea gălăgioşi care vin să-şi bea cafeaua aici. Nu-l aştept mult. Tot timpul în care vine spre mine mă priveşte. Îmi întorc privirea spre cafenea. Ochii lui Tengo par să caute ceva, să descrie o poveste înainte de a te cunoaşte. Facem cunoştinţă. Îmi întinde mâna puternică. „Mergem la mine”, îmi spune. „Cafeaua de aici nu e bună de nimic”. Ştiam, aşa stabiliserăm să se deruleze interviul. Un scriitor la el acasă, în mediul lui, printre cărţile care îl inspiră şi care-i alcătuiesc o parte din univers.

„Tengo nu era convins că vrea să fie un romancier profesionist şi nici nu era sigur că avea talentul necesar pentru a scrie ficţiune. Ce ştia însă era că nu se putea abţine să nu petreacă o mare parte din fiecare zi scriind ficţiune. Pentru el, să scrie însemna să respire.”

Atâta lucru ştiam despre el. Am urcat trei etaje după ce am trecut printr-un hol întunecat, de un verde închis. Pardoseala acoperită cu plăci minuscule care formau diferite modele îmi aminteau de vechile apartamente din anii ’20. Mă trimiteau, fără să ştiu de ce, cu gândul la nişte amintiri care păreau ale mele, deşi nu le trăisem niciodată. Apartamentul lui e, în mare, aşa cum mi-am imaginat. Mă impresionează însă bibliotecile bine lucrate, din lemn masiv. Recunosc şi aici verdele închis din hol, de data aceasta însă, curat şi liniştitor. Oare cele trei etaje chiar au existat? Intrăm în camera de zi. Lângă fereastră, alături de două teancuri de cărţi, o tavă aşteaptă cu un ceainic şi două ceşti. Nu se potrivesc cu imaginea pe care mi-o făcusem despre un Tengo nervos care-şi bea cafeaua fumând şi scriind. Aici totul pare să aibă atmosfera acelui verde închis care poartă cu sine o doză semnificativă de mister. „Cafea sau ceai?”, îmi oferă Tengo şansa de a alege şi mă trezeşte totodată din senzaţia stranie care se împletise cu nedumerirea. „Cafea, mulţumesc”. Ne aşezăm la fereastră. Recunosc strada pe care se află singura cafenea, dincolo de acoperişurile înnegrite de timp şi de vremea ploioasă. Îl felicit pentru cum arată apartamentul şi-i spun că-mi place liniştea care îl umple. Zâmbeşte relaxat şi-mi spune că şi el se bucură de liniştea aceea zi de zi, că o simte şi că îl inspiră. Îi spun că vreau să începem interviul. Prima întrebare.

„Stilul de calitate se găseşte prin una din două căi: fie scriitorul are talent din naştere, fie e dispus să muncească până la sfârşit ca să-l obţină”.

Nu-l întreb în ce categorie se regăseşte. În afară de faptul că ar fi o greşeală impardonabilă, ştiu deja răspunsul. Tengo trăieşte în două lumi în acelaşi timp. Îl întreb totuşi cum ştie cineva dacă are calităţile unui scriitor. E o întrebare egoistă, poate şi meschină, dar e pentru mine, îmi doresc un răspuns.

Mă priveşte atent de parcă ar vrea să-mi spună să nu-mi fac griji. Sunt aici, cu el, îi iau interviu unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai momentului. Îmi iartă întrebarea atât de lipsită de bun simţ şi-mi răspunde:

„Îţi place să scrii. E cea mai importantă trăsătură pe care o poate avea cineva care vrea să fie scriitor. Trebuie să mai aibă şi acel ceva special”.

Mă priveşte din nou la fel de atent, ca şi cum mi-ar spune iarăşi că nu am de ce să mă îngrijorez, că nu am de ce, în fond, să mai caut răspunsuri.

„Cei mai mulţi oameni nu cunosc valoarea unui roman bun, dar nu vor să fie lăsaţi pe dinafară aşa că o să-l cumpere şi-or să-l citească”.

Îmi spune asta în timp ce priveşte cărţile, dar o spune pe un ton liniştit şi resemnat deopotrivă. Ca şi cum lumea s-a împărţit deja, iremediabil, între cei care pot recunoaşte un roman şi ceilalţi, cei care nu pot alege singuri. O realitate pe care o recunosc şi-un portret pentru care îi mulţumesc în gând. Atmosfera se destinde. Glumim mult. Îmi povesteşte câteva întâmplări amuzante din timpul cursurilor pe care le ţine. Mi-e uşor să recunosc şi printre studenţii lui oameni care nu pot face alegeri. Îmi spune că are un secret de dezvăluit, dar că acesta nu poate fi spus decât învăluit în rotocoale de fum de ţigară. Mergem în bucătărie şi deschidem fereastra. E un fumător căruia nu-i face plăcere fumul de ţigară în casă, în haine sau în cărţi.

„Odată ce începi să-ţi minţi publicul, trebuie să continui minciuna. Nu se termină niciodată. Nu e uşor, nici psihic, nici din punct de vedere practic, să tot ajustezi adevărul pentru ca totul să se potrivească”.

Ceva apasă aerul. Această destăinuire la care nu mă aşteptam, deşi o înţeleg şi-mi dau seama că e mecanismul de care se folosesc cei mai mulţi scriitori. Un mecanism care poate deveni menghină, dacă vei dori vreodată să scapi. Poate că asta simt. Strânsoarea mecanismului prin care-i minţi la nesfârşit pe ceilalţi fiindcă orice alt fel de adevăr a încetat să existe. Să-l cauţi sau să încerci să-l descrii ar însemna să-ţi semnezi singur condamnarea la moarte a vieţii de scriitor.

Zecile de minute petrecute în apartamentul verde-închis compun deja o oră. În timp ce se află în bucătărie şi pregăteşte ceaiul, privirea îmi cade asupra unui fragment lăsat parcă intenţionat la vedere între câteva cărţi aflate pe canapeaua de lângă noi.

„Când poţi să introduci într-o ficţiune lucruri pe care cei mai mulţi cititori nu le-au văzut niciodată, trebuie să le descrii cu cea mai mare precizie şi cât mai detaliat cu putinţă. La ce poţi să renunţi în povestire e descrierea lucrurilor pe care cei mai mulţi cititori le-au văzut”.

Mă gândesc la ultimul lui roman, la acele întâmplări şi fiinţe bizare pe care, într-adevăr, nici n-aş fi putut să mi le imaginez măcar, dacă n-ar fi existat descrierile făcute de Tengo. Derulăm împreună ultimii doi ani din cariera sa de scriitor. Sunt anii în care nu s-a vorbit decât despre ultimul său roman, în care i s-au acordat premii şi în care a acordat numeroase interviuri. Îmi amintesc de toate dezbaterile la care am fost, îmi amintesc şi de un scandal izbucnit în urma jurizării uneia dintre nuvelele sale.

„Era de neconceput ca patru scriitori egocentrişti să se adune într-o cameră şi să fie întru totul de acord”.

Râdem împreună. Am trecut amândoi prin astfel de întâmplări declanşate de ego. Îmi spune să mai rămân după ce îl anunţ că mă apropii de finalul interviului. E ziua în care scrie mai puţin şi trăieşte mai mult. E ziua în care aruncă asupra lumii o privire pătrunzătoare pentru o schimbare de peisaj. E singura zi în care face pauză de la a mai privi înăuntru. Îmi povesteşte toate astea de parcă ar fi un exerciţiu care presupune să-ţi muţi privirea de la bibliotecă la fereastră. Ştiu însă că e mai mult de-atât şi că, deşi nu-mi spune, e poate şi singura zi în care Tengo zâmbeşte.

Ciocnim primul pahar de vin în sănătatea şi pentru inspiraţia tuturor generaţiilor de scriitori, dar mai ales pentru aceia de care nu va auzi niciodată nimeni, chiar dacă pentru ei scrisul e ca aerul.

Plimbăm poveştile în bucătărie pentru o nouă ţigară pe care, de data aceasta, mi-o întinde şi mie.

„Ce se întâmplă de aici înainte e teritoriu necunoscut pentru oricine. Nu există hartă. Nu aflăm ce ne aşteaptă după colţ decât după ce-l trecem. N-am nicio idee.”

Dimineaţa îmbracă pereţii într-un verde şi mai neobişnuit decât cel pe care-l descoperisem cu o seară înainte. Parcă şi liniştea aceea e atinsă acum de un zbucium necunoscut al unor oameni care, în lumina aburindă a dimineţii, se îndreaptă către o destinaţie care îi rămâne cartierului necunoscută. Poate e doar neliniştea care însoţeşte clipa în care deschizi ochii într-un loc care nu-ţi este familiar.

10 a.m. Trenul de suprafaţă lasă în urmă casele care se aşază, din ce în ce mai multe, între mine şi el. În mâini am biletul pe care mi l-a dat înainte să plec, după ce i-am spus că nu-mi terminasem interviul.

„Nu include elemente inutile într-o poveste. Dacă apare un pistol, cineva trebuie să tragă la un moment dat. Lui Cehov îi plăcea să scrie poveşti care distrugeau orice ornament inutil”.

Nu ştiu dacă e din cauză că trenul ia o curbă prea lungă, dar simt că ameţesc. Îşi reia, după douăzeci de secunde, traseul drept. Înainte să strecor biletul în coşul de gunoi de lângă scaun, observ scrisul de pe spatele hârtiei. Alături de numărul de telefon, adăugase: „Ce se întâmplă de aici înainte e un teritoriu necunoscut. Nu există hartă”.

Notă: Fragmentele date între ghilimele sunt sfaturi date de narator în 1Q84. În articol au fost însă folosite drept opinii ale lui Tengo. Traducerea citatelor îmi aparţine.

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia "Cum iubim", Vellant, 2016.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *