sg_istanbul_09

Ne-a placut foarte mult cea mai noua carte a lui Sorin Ghergut – Orice. Uverturi si Reziduuri. Am asteptat-o mult, dupa ce-l descoperisem in Tablou de Familie. Ghergut e unul dintre cei mai inovativi si interesanti poeti contemporani, motiv pentru care ne bucuram foarte tare ca am vorbit cu el despre poezie, joburi, reziduuri, poeti preferati, cenaclul Litere, chiar si un pic de muzica.

Unde ai fost atata timp? Ai scris? Te-ai ascuns? Ce s-a intamplat intre Tablou de Familie si Orice? Ok, a fost Time Out, dar…

Am scris, da, nu m-am oprit, deşi n-am fost mereu sigur de asta (că nu m-am oprit). Deci un Time Out propriu-zis n-a existat (după cum nu prea a existat nici la figurat, nu ştiu să fi ajuns în vreo librărie, dar aşa erau vremurile, condiţiile, în 1998-99). În continuarea parantezei despre Time Out, cartea mea de debut individual, îmi amintesc că şi atunci am avut sentimentul că e un volum oarecum întîrziat, şi în acelaşi timp a fost şi o senzaţie de precipitare atunci cînd l-am trimis la editură, am şi lăsat în el texte care, după un timp, nu mi s-au mai părut publicabile (fapt consumat).

Ceva asemănător am trăit şi acum, cu Orice – mă refer la preliminariile nesfîrşite şi finalizarea cumva accelerată – dar e ceva ce ţine, pesemne, de nişte date psiho-personale, mai mult decît decît de nişte parametri obiectivi. În Orice mi s-a-ntîmplat să uit să pun nişte texte şi bucăţi de text pe care le-am tot plimbat între capitole pînă au rămas pe-afară.

Revenind la întrebare, ce s-a-ntîmplat: într-o cronică la Orice publicată în România literară, Cosmin Ciotloş spunea că sînt „începător“. În cel puţin un sens, avea dreptate: am început multe texte pe care nu m-am priceput să le duc mai departe, sau am reuşit-o cu greu şi cu rezultate pentru mine incerte. Poate şi din cauza unei viziuni excesive, dacă nu chiar din start eronate, despre organicitate, unitate, ş.a.m.d.

În afară de asta, mai e vorba despre o combinaţie fatală de acrazie, dezlînare, pe de-o parte, şi perfecţionism – de fapt cred că perfecţionismul e salutar în combinaţia asta, altfel riscam să mă fi manifestat mai rău decît ca un începător.

Faptul ca ai intarziat mult cu o noua carte, ca multi spuneau ca esti un poet misto, dar necunoscut si care n-a mai scris nimic, ca lumea se chinuia sa faca rost de Tablou de Familie ti-a dat asa, un aer cool, usor underground. Ce zici de asta? 🙂

Am sesizat la un moment dat ceva în sensul acesta. În ultimii ani, mi-am auzit, cum se zice, numai de bine. Aşa încît m-am şi întrebat dacă nu cumva, publicînd din nou, îmi voi periclita imprudent şi inutil drumul către glorie.

Dar, cum am mai zis, n-a existat nimic premeditat, programatic în tăcerea, în pauza de peste 10 ani : la începuturile „carierei“ literare mă imaginam mai degrabă publicînd două volume într-un an şi continuînd apoi într-un ritm de unul pe an vreme de un cincinal, cam ca Led Zeppelin. Nu cred că puţinătatea e, în sine, o virtute. Sigur, puţin şi prost e mai bine decît mult şi prost, dar mult şi bine e şi mai bine decît puţin şi bine. Doar că e mai greu.

 

Vorbeai undeva de rezidualism, ca ceva ce ti-ar defini poezia. Poti detalia putin, te rog?

Cred că o conştientizare a ceea ce faci devine la un moment dat necesară, iar efortul de formula un program ajută, chiar dacă rezultatul va fi întotdeauna, inevitabil, incomplet sau schematic sau neacoperit decît parţial de practică. Pe de altă parte, dacă privim istoria literară, există o abundenţă de manifeste, programe, şcoli, direcţii – „-isme“  – probabil că singurele tentative foarte articulate de genul ăsta, de astăzi, care mai pot fi luate în serios sînt cele care nu se iau ele însele foarte în serios.

Am ajuns la „rezidualism“ gîndindu-mă la spusele unui scriitor mai mare (şi ca etate, şi ca valoare), ceva depreciativ despre poetul care „cîntă precum pasărea pe ram“, poetul dezinteresat, adică, de teorie, de ideile literare. Vorbe pe care le-am prins din zbor, la o masă. Nu că nu mi-aş fi pus problema asta dinainte să le aud, dar a fost, pesemne, o scînteie.

Mai programatic însă decît „reziduuri“ din subtitlul volumului care a prilejuit acest interviu e chiar titlul, Orice, o trimitere, printre altele, şi la adagiul „anything goes“, cu adaosul „nothing works“.  Există, desigur, şi o componentă retorică aici: sigur că, de fapt, nu e adevărat că „merge orice“, şi e vădit că unele lucruri chiar funcţionează, încă.

Am detaliat destul? …Pesemne că, opus practicilor încetăţenite, voi produce un manifest la final sau cu puţin înainte de a înceta să scriu versuri. Anticipînd, ar mai putea fi vorba în el despre recursivism (punerea ghilimelelor între ghilimele ad infinitum) şi, eventual, despre intertextualism oniric (dacă…)

Traind pierzi timp? Traind castigi timp?

Pierd mai mult timp decît cîştig bani, pierzîndu-l. Şi decît cheltuiesc, în cadrul aceluiaşi proces, de altfel.

 

“gherguţ cînd are ce face îşi schimbă locul de muncă ora de masă, ora de culcare, freza, orientarea politică, rasa faţa de pernă, lenjeria de corp” – Cum percepi schimbarile? Le cauti, le provoci?

Cu schimbările am o relaţie complexă, ca şi cu călătoriile (tot o specie a schimbării – o schimbare temporară a locului). Le doresc şi mă tem de ele. Un sentiment complicat şi banal, totodată, de fapt. Cum la teamă se adaugă comoditatea, nu prea le caut, rar le provoc. Le aştept.

 

Nu credeam sa ajung a munci vreodata, spuneai. Cum e cu munca? Cum te intelegi cu ICR-ul?

Totul ţine, în privinţa asta, de motivaţie (care nu se confundă cu remuneraţia). Despre actualul loc de muncă: consider că a fost un privilegiu să fiu, cumva, implicat, să fiu înăuntrul unei metamorfoze instituţionale de proporţiile celei petrecute în ultimii cinci ani la Institutul Cultural Român. Sigur, pot părea acum comutat pe un discurs de PR, cu o credibilitate limitată. Nu pot oferi nici o garanţie că vorbesc „din inimă“.

Sarcinile mele la ICR ţin de comunicarea cu mass media şi, sigur, îmi doresc să fi făcut mai multe şi mai bine. Dar sper că imaginea ICR, astăzi, este, pentru orice observator de bună credinţă şi cît de cît avizat, una pozitivă.

(Fără legătură cu ICR : în viaţa public-privată a ideilor sînt lucruri care mă despart de autorii transformării despre vorbesc – am, de pildă, o percepţie mai simpatetică asupra „corectitudinii politice“, pe care o văd, foarte pe scurt spus, în forma ei rezonabilă, dincolo de excese vădite, ca pe o aspiraţie de a evita să produci, fie şi doar prin cuvinte, o suferinţă nemeritată ; sigur, se poate spune că, în forma asta, se reduce la civilitate, politeţe…).

 

De ce ti-e cel mai frica?

De alte lucruri decît mi-era frică acum doi-trei ani. O teamă veche – să nu mor prost – a trecut pe locul secund. Cea de pe locul trei e legată de cea de pe doi: că nu mai e nimic de făcut ca să nu mor prost.

 

Cum era la Litere la cenaclu? Ne poti povesti ceva?

Pentru mine, ca autor, a fost perioada cea mai plăcută. Lectura la cenaclu a fost întotdeauna mai motivantă, în ce mă priveşte, decît publicarea pe hîrtie. Mircea Cărtărescu ca profesor (nu ştiu dacă era încă asistent sau deja lector) şi mentor de cenaclu mi s-a părut la fel de spectaculos ca scriitorul.

Erau texte care mi se păreau, la prima lectură, opace şi care comentate de Mircea Cărtărescu se luminau, căpătau brusc alte contururi. Nu ştiu cît s-a prins de mine, dar nici nu-mi pot imagina o şcoală (de litere) mai bună decît cea de la Cenaclul „Litere“. Îmi pare rău că îmi amintesc prea puţine lucruri concrete, cu cap şi coadă, de acolo şi, dacă ar fi cu putinţă, aş da foarte mult pe nişte înregistrări sau stenograme ale şedinţelor de cenaclu de-atunci. Doar că numai o anamneză ar mai putea să le producă…

Crezi ca in cazul vostru se poate vorbi de o generatie? Nu prea ati fost incadrati asa. E de bine, e de rau?

Dacă e vorba despre cei alături de care am apărut în Tablou de familie, s-ar putea să ţină şi de cronologie : eram prea tineri ca să ne putem înscrie la nouăzecişti şi apoi am fost prea vîrstnici ca să ne încadrăm la douămiişti. Dacă altă bază decît zece s-ar fi impus (dacă oamenii ar fi avut, să zicem, nu cinci ci trei degete la o mînă) şi dacă nu s-ar fi consacrat marota critică a generaţiilor x0-iste, poate că aveam şi noi generaţia noastră literară…

Dar mai e ceva de spus, aici : iniţiativa alcăturii celui dintîi volum colectiv de la Cenaclul Litere a venit, dacă ţin bine minte, de la Mircea Cărtărescu, prefaţatorul cărţii. El  ne-a adunat, ne-a mobilizat şi ne-a găsit, cred, şi editorul. Valoric echilibrat, volumul a ieşit mai degrabă eterogen în privinţa formulelor literare.

Nu ştiu dacă la asta ne-am gîndit cînd am ales titlul, dar asemănările dintre noi au fost realmente „de familie“. Pe urmă – cred că am mai povestit asta cîndva într-un articol – în afara întîlnirilor de la cenaclu nu-mi amintesc să fi avut, vreodată, discuţii în care să ne punem, cum se zice, „la cale“ literatura. Ne-am înţeles din priviri.

 

Ce poeti romani iti plac? Dar straini?

Cît spaţiu am? „Îmi plac“ e, cum să zic, o categorie macro, care cuprinde o paletă largă de raporturi. Sînt poeţi faţă de care orice apreciere ar suna a understatement – Mircea Ivănescu e unul dintre ei. Opere reper pentru mine, din poezia contemporană românească, sînt cărţile lui Cristian Popescu şi cele ale lui Mircea Cărtărescu, poeţi cu totul uluitori (dacă e să găsesc un epitet).

Dar, din toată revoluţia poetică optzecistă, cu formulele, limbajul – într-un cuvînt, aventura ? – lui Florin Iaru am, cred, raportul cel mai durabil-fecund, poate fiindcă discursul lui lasă breşe, mizează pe serii de versuri, pe fragmentar într-o măsură nu mai mică decît pe ansamblu.

Rămînînd în Aer cu diamante, pe Traian T. Coşovei am început să-l gust mai tîrziu, iar de Ion Stratan, cu care am fost asemănat la Cenaclul „Litere“, e posibil să mă fi ţinut la distanţă tocmai semnul identic. Îmi place mult Ioan Es. Pop. Îi citesc cu plăcere pe Simona Popescu şi Caius Dobrescu.

Dintre congeneri, T.O. Bobe, Dumitru Crudu (Şase cânturi pentru cei care vor sa închirieze apartamente e un volum epocal). Tot aici V.Leac, Constantin Acosmei, deși, precum am mai spus undeva, urcăm pe versanţi distincţi. Dan Coman, pe care l-am descoperit recent.

Dintre interbelici: Arghezi şi Bacovia mai mult decît Ion Barbu şi Blaga. Din vechime : Eminescu, Anton Pann. Dintre cele/cei mai tinere/tineri : val chimic. Nu i-am citit cum se cuvine, încă, pe avangardişti (aici aş putea completa răspunsul precum Ion Băieşu la examenul de intrare la şcoala de literatură, întrebat de Mihu Dragomir, membru în comisie : „Dar Mihu Dragomir îţi place ?“ „Nu l-am citit, dar cînd îl voi citi sigur îmi va plăcea“).

Consider o formă de poezie, pe alocuri, şi ce face Eugen Istodor. Cheloo, de la Paraziţii, mi se pare dovada vie că un talent formidabil poate coexista cu o rătăcire ideologică totală (altfel orientat, ar fi putut fi un Georges Brassens al hip-hopului).

Acum, despre poezia în alte limbi decît româna – spre ruşinea mea, ştiu prea puţine despre contemporani (am început să urmăresc însă Poesis International, care face o treabă foarte bună din punctul ăsta de vedere). Chiar şi asupra canonului nu am decît o cunoaştere aproximativă.

Sînt mai familiarizat cu ceea ce se cheamă lyrics – Tom Waits şi Kathleen Brennan, Black Francis (aka Frank Black), Lou Reed, Georges Brassens, pe care l-am pomenit mai sus. Să înşir, totuşi, de-a valma, cîteva nume: Ovidiu, François Villon, Apollinaire, Christian Morgenstern, Gottfried Benn, Joszef Attila, Theodore Roethke, Frank O’Hara, Charles Simic. Şi William Burroughs, şi Thomas Pynchon (poemele şi lyric-urile presărate prin romane). Cred că ăsta e cel mai lung răspuns din tot interviul.

 

Cum iti place sa-ti petreci timpul? Seara, weekenduri, calatorii…

(1) Există prieteni, locuri (cu scaune şi mese) şi anumite mărci de bere care, cînd se reunesc, îmi alcătuiesc un cadru optim de petrecere a timpului. (2) Înotatul şi urcatul pe munte sînt două activităţi plăcute şi de care am parte mult, mult prea rar – şi din lipsă de mobilizare, şi din motive obiective. (3) Dacă aş avea realmente timp – mult, destul – aş pune mîna pe carte (începînd de la materiile nestudiate cum se cuvine în liceu). Asta mai ales ca să mă pot dedica ulterior cu conştiinţa împăcată activităţii de la pct. (1). (4) Cum se întrevede şi din răspunsul anterior, îmi place să fac liste.

 

Cam cat va trebui sa mai asteptam pentru o noua carte? Lucrezi la ceva ?

Da. Titlul, provizoriu, e „Cartea funciară“. Avînd în vedere experienţele anterioare, mă feresc să dau un termen, dar mă străduiesc să fie un volum antum. În paralel, încerc să rescriu Time Out, în vederea republicării, undeva pe internet.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


5 comentarii
  1. Pingback: Cărţi pe bloguri « Bookaholic

  2. Pingback: La Gaudeamus, vineri « Bookaholic

  3. Pingback: Primul concert « zum

  4. Pingback: 6 cărți românești din 2011 numa’ una și una « Republica Culturală Chineză

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *