Ioana Nicolaie a revenit la poezie cu o carte-poem crescută din înterogații cruciale, marcată clar de momentele de cumpănă prin care a trecut în ultimii an. Autoimun (Editura Cartea Românească, 2013) e un volum concentrat, intens, o carte a unei interiorități în criză, care se cercetează și cerceteză lumea din jur cu o privire pentru care prea puține răspunsuri rămîn valabile. Nu e poezie-experiment, e poezia unei condiții liminale, ca expresie și ca intonație. Despre întoarcerea la poezie, traseul prin mai multe genuri și experiențele care i-au modelat literatura, Ioana Nicolaie a răspuns pe larg în interviul pe care vă invit să-l citiți mai jos.
Te rog să povesteşti, mai întîi, cum ai ajuns din nou la poezie, după un interval în care ai scris roman, O pasăre pe sîrmă, şi două cărţi pentru copii, Aventurile lui Arik şi Arik şi mercenarii?
Mă gândesc la poezie ca la un exponat izolat dintr-un muzeu: nu ocupă prea mult spațiu, fiindcă este o artă a concentrării, nu-ți sare imediat în ochi, fiindcă sunt alte piese mai provocatoare la prima vedere și nu trebuie să strige spre afară, fiindcă a făcut-o deja spre înăuntru. Dacă sala în care se află e plină de tablouri, atunci poezia nu va ocupa un perete privilegiat decât rareori – în pânze baroce sau suprarealiste, în portrete misterioase sau în peisaje fantomatice . Cel mai des va fi ascunsă în detaliile câte unui pictor olandez, dincolo de un geam întredeschis, în faldul unor veștminte care părăsesc cadrul, în ochiul tânăr care citește dintr-o carte peste umărul altcuiva. Iar dacă-n sala aceasta se găsește și una din acele sfere sculptate în fildeș de către artiștii budiști (sfere înțesate de ”picturi” minunate – de fapt, de sculpturi, realizate cu dălți aproape invizibile – sub care, la doar câțiva milimetri, se află alte sfere, gemene cu primele, doar că mai mici, și-n interiorul lor altele, și, mai adânc, tot mai mici, altele, și…), ei bine, atunci sfera aceasta e însăși poezia.
În atelierul meu interior (fiindcă nu mi-l doresc, totuși, muzeu) se găsesc de toate, de la aglomerări eteroclite, aparent fără sens, până la structuri complexe ce se cer imperios scoase la lumină sau la detalii înmărmuritoare care mă atrag magnetic spre ele. Fiecare are nevoie de forma potrivită de expresie. Romanele sunt un arhipelag cu legături puternice între insule și, ca-n marile pânze ale lui Rembrandt, aluvionează scene limpezi, întâmplări, personaje, planuri largi. Cu versurile însă e altceva, e ca și cum ai porni îndărăt pe un drum, înaintând nu cu fața, ci cu spatele. În poezie insulele arhipelagului se strâng ca burduful acordeonului, lipindu-se unele de altele.
O pasăre pe sârmă a crescut ca un roman secvențial în care teme centrale sunt maturizarea și supraviețuirea. O fată, Sabina, ajunge la studii în București și, cum este pe cont propriu, trebuie să se descurce. Personajele îmi ocupă ”pânza” aidoma ființelor dintr-o pictură bruegeliană. În volumele de poezie, de la Nordul la Autoimun, deși apar și-n ele întâmplări și personaje (narativitatea, atât în versuri, cât și în proză, este una din preocupările mele de autoare), mecanismul se dovedește a fi altul, mai apropiat de al sculpturii budiste decât de orice altceva. Nu m-a interesat niciodată un singur nivel, întotdeauna am fost fascinată de ceea ce se ascunde sub suprafață.
Cărțile pentru copii țin de zona mea dintre granițe, adică de acel spațiu unde imaginația și libertatea n-au limite. Am scris Aventurile lui Arik când băiețelul meu avea doi ani și nu mă lăsa nici să respir (îmi amintesc și acum cum îl culcam la prânz și, în cele două ore de liniște, încercam să mă adun și să duc povestea mai departe). Mă vedeam mai fără sens și mai epuizată ca oricând, iar cartea a ieșit optimistă, vioaie, adică total diferită de starea mea exterioară. Arik și mercenarii a fost scrisă tot într-o perioadă complicată a mea și a avut un bun efect terapeutic. Când mă așezam lângă perdeaua portocalie a apartamentului de tranzit din Berlin – în perioada aceea Mircea era profesor invitat la Freie Universitat, iar Gabriel tocmai intrase în clasa întâi -, plonjam în lumea micilor mei eroi, le migăleam cu bucurie ghicitorile (volumul, publicat în vara trecută la editura Arthur, are ghicitori aproape pe fiecare pagină) și mă amuzam de tot felul de lucruri care, acolo, în Ținutul Mititel, aveau o atât de mare însemnătate. Mă îmbolnăvisem cu câteva luni înainte, mă luptam cu niște alergii cumplite, însă nu-mi mai păsa de nimic din ceea ce mă aștepta afară.
Autoimun s-a născut din confruntarea cu o suferinţă personală. O afecţiune, cît de mică ar fi, te scoate din priză, te epuizează, de cele mai multe ori nu îţi lasă timp să construieşti. În cazul tău, pare să nu fi fost aşa. Cum a fost, de fapt, scrisul la această carte?
Ca să continuu făcând legătura cu prima întrebare, am luat aidoma maestrului budist bucata de material, care s-a dovedit a nu fi fildeș, ci cea mai dură piatră, și am început, cu puteri foarte puține, să șlefuiesc la ea. Până s-o netezesc cât de cât, mi-am rănit palmele și m-am pomenit pe tot corpul cu așchii mici, dureroase, invizibile pentru alții. Abia din acest punct a început, cel puțin pentru mine, poezia.
Ca să fiu totuși mai limpede, după mulți ani în care nu am mai scris niciun poem, mi-am dat seama că subiectul și temele din Autoimun aveau nevoie de acest gen literar. Fiindcă acest volum al meu este mai puțin despre boală, cât despre sens, despre memorie, despre popasurile din care ți se construiește, de fapt, viața. Nu este o carte încrâncenată, fiindcă glasul care povestește încearcă să scape din tablou și să vadă totul dinafară. Și, așa cum deja a observat critica, nu fiziologia contează –în Cerul din burtă corporalitatea avea o mai mare importanță -, ci tulburările ontologice care, da, însoțesc orice suferință. Am fost și de data asta o martoră (deși, în același timp, și personaj principal) și m-am străduit să fiu cât mai echilibrată. Sper că vocea pe care-am ales-o a reușit să sugereze fără stridențe picturile despre care e vorba în fiecare pagină. Nădăjduiesc că am ajuns să pliez câteva insulițe ale arhipelagului. Poate că, fiind aproape oarbă – așa cum suntem aici cu toții -, am ghicit măcar un contur din celălalt desen, mult mai mare și aflat la o insuportabilă depărtare.
În ce relaţie ai plasa volumul tău cel mai proaspăt, Autoimun, cu primele tale volume de poeme? Aleg capetele de pod şi pentru a păstra o imagine care apare în cartea ta, în poemul „Praştie“, dar şi pentru a încerca o apropiere între perioade aparent destul de diferite.
Am spus-o și în alte rânduri că în perioada mea de pionerat literar, pe vremea când nu pierdeam nicio întâlnire a Cenaclului Litere (care s-a desfășurat între 1993-1999 în Facultatea de litere bucureșteană), eram convinsă că poezia va ieși mereu învingătoare. Suferințele ei de atunci încă se mai legau de diluarea metaforică excesivă, în prelungirea neo-modernismului autohton, deși optzecismul poetic, care propunea cu totul alte modele, tocmai se pregătea să intre în manuale. Direcția strălucitor postmodernă, cu intertextualitate și ludic, cu texte rimate și ritmate fusese dominantă în Cenaclul de luni – să ne gândim doar la Traian T. Coșovei, Florin Iaru, dar și la Mircea Cărtărescu sau Alexandru Mușina -, iar personismul, pe linia lui Frank`O Hara, își avea și el adepții lui.
În Cenaclul Litere nu am inventat rețete de grup, nu ne-am instituit în campioni ai postmodernismului (deși era cuvântul cel mai des rostit la ședințele noastre), ci am încercat, fiecare, să ne găsim drumul (și cred că l-am și găsit, dacă e să mă refer la câțiva din scriitorii extraordinari care au ieșit de acolo: T. O. Bobe, Ana Maria Sandu, Cezar Paul Bădescu, Cecilia Ștefănescu, Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean etc.) Încă de la primul meu volum de versuri am avut în vedere povestea. M-a preocupat mereu textul transparent, prin cuvintele căruia se pot ghici cu ușurință lumile multicolore care-l compun. Am migălit, prin urmare, istorii subterane, cu oameni vii, cu întâmplări, cu emoții clare, cu suspans și sentimente.
Debutul meu, Poză retușată, e o poveste dureroasă de iubire, un fel de strigăt, cu multe cruzimi pe care, azi, nu le-aș mai încerca. Nordul și Credința sunt cărțile mele pereche despre copilărie și maturitate, despre comunism și post-comunism, despre nou și vechi, despre traumă și ieșirea din traumă. Ambele strâng în ele multe voci și numeroase întâmplări, ambele sunt, cumva, narațiuni sau cumulare de narațiuni. Autoimun a venit după o absență de peste zece ani din poezie și nu a fost ca o recucerire a unui teritoriu – așa cum mă temeam -, ci ca o nouă defrișare, într-o direcție surprinzătoare pentru mine. Am lucrat timp de doi ani la carte, am făcut săpături în jurnalele mele, dar, înainte de toate, am încercat să-mi scurtcircuitez memoria. M-am scufundat în acest text ținându-mi respirația, luptându-mă din răsputeri să spun totul cât mai răspicat și fără niciun sunet care să fisureze fundalul. Mi-era limpede că acela care strigă nu va fi ascultat și acela care țipă nu va fi niciodată auzit. Dar nici vorbitul în șoaptă nu era o opțiune.
Ai avut lecturi şi traduceri în mai multe spaţii culturale. Aş vrea să povesteşti cîte ceva despre modul în care se percepe, se semnifică şi se consumă poezia în afara României, în spaţiile pe care ai ajuns tu să le cunoşti. Cum ai perceput publicul acestui gen în locurile în care ai fost invitată să citeşti?
Am avut, într-adevăr, lecturi în multe locuri, unele destul de convenționale – cum sunt cele din cadrul unor târguri de carte, fie ele și internaționale (publicul de la Roma sau de la Leipzig, bulimic, aleargă la fel de la un eveniment la altul) -, unele în locuri prestigioase, ca Dramaten (Teatrul Dramatic din Stockholm), și altele speciale, ca lectura dintr-o cafenea din New York unde am fost invitată de Corina Șuteu, unul din pilonii acelui ICR pe care îl regretăm atâta azi. Cel mai cald și mai entuziast public mi s-a părut cel suedez – am avut norocul să particip la două festivaluri în această țară și, de curând, am lansat la târgul de carte de la Goteborg varianta suedeză a Cerului din burtă, minunat tradusă de Inger Johannson – și cel mai neconvențional la New York. Acolo ești un original dacă nu-ți cânți poezia, dacă n-o dansezi, dacă n-o transformi într-un spectacol. Și asta într-un fel bun, pozitiv, fără nimic distonant.
Poetry slam-ul e în regulă la el acasă, însă devine destul de suspect, dacă nu de-a dreptul de prost gust, când e transplantat în altă cultură. N-o să uit niciodată spectacolul pe care l-am văzut la Roma, într-un fost abator, în care ”poeții” din mai multe țări se scălâmbăiau isteric, se dezbrăcau la piele, afișau penisuri de plastic, lălăiau sau se mutilau pe scenă, așteptând un amărât de vot al unui public venit acolo doar să se distreze. După seara aceea, mi-a fost foarte rușine de impasul în care a ajuns poezia. Dacă nici înainte nu puteam să mă prezint necunoscuților ca poetă, cu atât mai mult n-am mai reușit ulterior.
Ai participat la Festivalul internaţional de poezie din Suedia. Ar fi diferenţe între modul în care se scrie acum poezie în România şi cel în care se face lucrul ăsta în Suedia?
Întotdeauna există diferențe mari între culturi, și ele vin atât din tradiția locală, cât și dintr-o sensibilitate specifică. Poți avea succes cu o traducere, dacă intri în limba cea nouă cu o doză de insolit, de expresivitate. Dacă se întâmplă să existe scriitori anteriori ție care să fi abordat subiecte asemănătoare vei fi automat raportat la ei. Literatura este, până la urmă, o rețea. Cu toții când citim o carte nouă o așezăm imediat într-un fel de ”insectar”, o plasăm într-o familie, o rasă, o specie. Frapante sunt doar exemplarele unice, pe acelea le remarcă toată lumea. Himlen i magen, varianta suedeză a Cerului din burtă, a fost imediat raportată la Aase Berg, o poetă foarte cunoscută, care a scris o trilogie despre maternitate. Chiar dacă este o mare diferență de abordare, în interviurile pe care le-am dat la Goteborg am fost mereu întrebată cum mi se pare această scriitoare (noroc că îi citisem un volum, foarte interesant de altfel, Transfer Fat, în engleză).
Ai descoperit, în ultima vreme, poezie nouă, volume care te inspiră sau în care găseşti valori comune?
Citesc constant poezie, mai veche și mai nouă, și mă bucur nepărtinitor de ea. Parcurg însă și volume, de obicei mai noi, care par trase la indigo pe modelul unui minimalism golit de orice substanță. Nu am nimic împotriva poeziei străzii, directe, nefiltrate cultural, nu mă îngrijorează că unei arte atât de rafinate i se smulg unele după altele toate podoabele – rimă, ritm, figuri de stil etc. – dacă în adâncime găsesc un răspuns, dacă descopăr un text scris din necesitate. Poezia aceasta excesiv de săracă, dacă nu are un mesaj pe care să se susțină, nu poate duce nicăieri. Amestecul registrelor – un alt păcat des întâlnit – subminează dramatic multe volume recente. Nu se poate ca în același poem să vorbești despre apostolul Pavel și, la două versuri distanță, să înjuri obscen. E ca și cum te-ai duce la o recepție îmbrăcat foarte elegant, dar cu pete de mâncare pe cămașă. Nimeni nu te mai vede pe tine, ci doar sosul și uleiul cu care te-ai asezonat.
Te-am văzut de multe ori în preajma copiilor, cu prieteni sau colegii ai lui Gabriel, fiul tău, sau cu elevii tăi. Ai vorbit vreodată cu ei despre scris, despre cum apar poveştile pe care le aud? Cum se raportează copiii la un scriitor, în carne şi oase, sau, dacă nu, la ideea că acele poveşti sînt scrise, făcute de cineva?
În ultimii patru ani am fost profesoară în două școli private (Avenor College și Hermann Oberth) unde, pe lângă orele de română, am inițiat două cursuri speciale. Primul, de literatură română pentru copii, destinat micuților până în nouă ani, a fost – și încă este – un proiect care m-a cucerit. Am înțeles încă o dată cât de mare este puterea cărților și cât de uriașă este înțelegerea celor mici. Faptul că fiecare copil trăiește în fantezie și se hrănește cu fantezie în mod genuin este inexplicabil dacă ne gândim la ce se întâmplă cu școlarul mare, cu liceanul și, mai apoi, cu studentul. Unde apare fisura? Cum de reușește sistemul să distrugă aproape tot? De ce atâția adulți din preajma noastră sunt ruine culturale? Unul din răspunsurile mele se referă la tipul de învățământ (raționalist, inflexibil, opac, concurențial, disprețuitor de artă și de frumusețe în general) prin care ne construim noi, cei de astăzi, viitorul.
Al doilea curs pe care-l fac este de scriere creativă și, pentru că trebuie să mi-l structurez cât mai atrăgător, mă provoacă încontinuu. Îi învăț pe câțiva copii de gimnaziu tehnici literare, noțiuni de naratologie, curente și mode culturale, iar asta mi se pare un mare câștig. Nu doar pentru mine, ci și pentru ei, care au șansa ca până să crească să-și fi construit câteva armuri care să nu mai poată fi atât de ușor fisurate. Prin urmare, cu toți copiii din preajma mea, fie că facem ore antipatice de gramatică, fie că lucrăm pe texte literare (foarte puține și modeste în anii de gimnaziu), vorbesc despre scriitori și despre locurile de unde își aduc ei poveștile.
Volumele tale de poeme au apărut în cîteva traduceri, Nordul în germană şi Cerul din burtă în suedeză. Ai fi tentată să traduci, la rîndul tău, ceva dintr-un volum de poeme cu care ai rezonat, dar care nu a fost tradus încă?
Am tradus rar, din franceză, cel mai mult în liceu, când habar nu aveam ce este o traducere. Azi n-aș mai avea niciun fel de curaj. Abia mă aud pe mine care gândesc în limba română, cum să am orgoliul de a ajunge la alții? Fiindcă traducătorul bun, nu doar transpune, rescrind, de fapt, un text, ci, mai ales, reușește să invadeze temporar un autor. Am mare admirație pentru profesioniștii acestei arte.
O pasăre pe sîrmă are ca moto un vers dintr-un cîntec al lui Leonard Cohen. Ai descoperit muzică nouă, care să se suprapună peste stările tale şi peste cărţile tale mai noi?
Autoimun are un motto dintr-un cântec al Violetei Parra, o extraordinară artistă din Chile care s-a sinucis la cincizeci de ani. ”Gracias a la vida que me ha dado tanto./Me dio dos luceros que, cuando los abro,/perfecto distingo lo negro del blanco,/y en el alto cielo su fondo estrellado,/y en las multitudes el hombre que yo amo.” L-am ales pentru că e sfâșietor, resemnat și înțelept. Mi s-a părut că fiecare cuvânt din el îmi sună limpede, deși n-am învățat niciodată spaniolă. Gracias a la vida am spus și eu, din când în când, de-a lungul vieții mele.
http://youtu.be/UW3IgDs-NnA
Cartea ”Autoimun” poate fi comandată din librăria online Cărturești la prețul de 19,95 lei. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești.
