Bookaholic

„Cheia pentru înțelegerea istoriei femeilor constă în acceptarea –oricât de dureroasă ar fi- a faptului că este una și aceeași cu istoria majorității rasei umane.” Gerda Lerner

PURIFICÁ, purífic, vb. I. Tranz. A face să fie pur, curat, neamestecat, limpede prin îndepărtarea corpurilor, a substanțelor sau a elementelor străine; a curăța. ♦ (Tehn.) A epura. ♦ Refl. și tranz. Fig. A deveni sau a face să devină pur din punct de vedere moral. – Din fr. purifier, lat. purificare.

Cartea lui Sofi Oksanen poate fi citită în multe registre. Poate fi un roman de dragoste, un roman istoric, un roman politic (cu tentă feministă chiar, așa cum și autoarea se recunoaște a fi). Din multe puncte de vedere acesta este, cumva, ingredientul secret al succesului său: fiecare cititor se poate identifica cu ceva, există în paginile sale câte o poveste pentru fiecare.

Personal, romanul m-a cucerit de la primul motto (fiecare capitol are altul): „Și pereții au urechi, iar în urechi au cercei frumoși” (Paul-Eerik Rummo). Această propoziție este poate cea mai frumoasă metaforă ce descrie romanul în toată complexitatea lui. Jucăm cu toții, zi de zi rolurile de „pereți”, fiind martori ai unor evenimente, ai unor povești ce pot părea la prima vedere personale, dar care în final devin chintesența unei întregi epoci. Pentru că istoria înseamnă oameni, înseamnă poveștile lor de viață, iar ceea ce Sofi Oksanen reușește să puncteze prin acest volum este faptul că poveștile femeilor, de cele mai multe ori romanțate, sunt excluse din ceea ce înseamnă adevăr istoric.

Poveștile lor nu se regăsesc și par a nu fi importante pentru ceea ce mulți definesc a fi „istorie”. Întrebările pe care mi le-am pus citind acest roman, vin din acest registru. Poveștile lui Aliide (victimă a violurilor practicate ca metodă de investigare a trupelor sovietice), ale Zarei (forțată să se prostitueze în Germania de către mafia rusească) sunt file vii din ceea ce a însemnat istoria recentă a Estoniei. Din punctul meu de vedere, acest roman are o valoare epistemică, dincolo de romantismul poveștii sau a contextului socio-politic surprins în evenimentele descrise.

Sofi Oksanen pune la îndoială istoria așa cum o știm, o istorie ce se învârte în jurul poveștilor bărbaților. Când înveți istorie înveți doar o jumătate de istorie, doar o jumătate de adevăr, cea făcută de bărbați. Ceea ce se omite în mod obișnuit este istoria aceea tăcută, pasivă, casnică aproape, a femeilor. Nimeni nu ne învață de prezența și rezistența femeilor din timpul evenimentelor istorice (decât dacă avem figuri feminine care s-au implicat direct în luptă alături de colegii bărbați), ca și cum ar exista doar HIStory, lipsind HERstory. De aceea romanul lui Oksanen poate fi citit ca pe o carte care face dreptate poveștilor femeilor care nu au avut parte de istorie.

Poveștile femeilor nu sunt întotdeauna comode. Autoarea se apleacă constant în timp ce țese acțiunea romanului asupra relațiilor de putere dintre femei și bărbați, dintre femei și societate, dintre femei și ideologie. De aceea, de multe ori, personajele feminine ale lui Oksanen nu sunt ușor de digerat în timpul lecturii, fiind lipsite de putere asupra propriului corp.

Experințele traumatizante ale lui Aliide sau ale Zarei sunt decorporalizate de către scriitoare, ca și cum în timp ce sunt violate, femeile ies din propriul corp și se reinventează pentru a putea suporta și a face față violenței.

Cămașa lui Aliide fu ruptă de pe ea, nasturii zburară pe jos și se loviră de pereți, nasturi nemțești de sticlă și apoi… Aliide se transformă într-un șoarece dintr-un colț al camerei, o muscă de pe bec care zbură de-acolo, un cui din peretele de placaj, o piuneză rufinită din perete (p. 125)

dacă Pașa avea fața ei pe caseta video, imaginile acelea nu reprezentau povestea Zarei, ci pe a Natașei (n.m. numele ei de prostituată), nu puteau fi niciodată povestea Zarei. Povestea Natașei era pe video. A Zarei era în altă parte. (p. 193)

Aceste două femei se regăsesc și se recunosc una pe cealaltă prin frică.

Frica se instală ca la ea acasă. Ca și cum nu ar fi plecat niciodată. Ca și cum fusese dusă până undeva și se întoarse acasă de cu seară (p. 68)

Se adulmecă una pe cealaltă, se supectează, se observă, într-un joc psihologic de mare finețe, fiind legate printr-un legământ al tăcerii. În fapt, întregul roman pare să fie construit de Oksanen în golurile lăsate de tăcerile celor două femei, în timp ce stau între pereții bucătăriei.

Pentru că violența este aceeași, violența nu are un timp anume, nu are nevoie de un context pentru a se manifesta. Femeile care au căzut victime violenței se recunosc din priviri și se leagă prin lanțurile tăcerii:

Recunoștea femeile cărora li se întâmplase ceva semănător după miros. (…) Fiecare femeie cu brâu peste rochie, semn că purta mai multe perechi de chiloți. Fiecare femeie care nu te putea privi în ochi. (…) Dacă se întâlnea cu una dintre aceste femei, încerca să stea cât mai departe de ea. Ca nimeni să nu le observe asemănările din comportament. Aliide le evita pe aceste femei la evenimentele din sat (…) Ea era una dintre ele. Și în zadar ștersese totul din memorie prin măritișul cu Martin Truu. (p. 138).

Tăcerea este pedeapsa ultimă pe care o femeie care a fost victimă o duce în spate. Pentru că tăcerea este pecetluită de rușine, de umilință, de teama de a nu fi judecată și respinsă de cei din jur. Întotdeauna vina pare a fi a victimei, iar rușinea rămâne înfierată în mintea ei

în subsolul primăriei, unde Aliide dispăruse, unde nu-și mai dorise decât să rămână în viață, dar din ea nu mai rămăsese în viață decât rușinea (p. 207).

Fuga lui Aliide din subsolurile primăriei în care a fost violată și a Zarei care scapă de mafioți, fuga lor prin pădure, prin câmp, cu plante agățate în carne, întotdeauna fără pantofi și cu picioarele sângerânde, reprezintă metafora fugii oricărei victime. E fuga de teroarea violenței și speranța găsirii unui loc sigur, a căldurii umane, a unei „acasă”.

Ambele femei fug spre aceeași casă, mereu aceeași. Oksanen construiește povestea între pereții unei singure case, casă ce joacă rolul de axis mundi, pe care atât Aliide, sora ei Ingel sau Zara, o caută ca pe un ultim adăpost, ca pe un loc dătător sens și în care pot fi ele însele (doar Aliide are un moment în care nu poate intra în casă atunci când realizează că nimeni nu o să:

o mângâie pe păr și să-i spună că nu a fost vina ei (p. 209)

Acea casă aparține femeilor, este spațiul lor sacralizat prin aburii bucatelor gătite, unde toți bărbații (Hans, Martin, Pașa) devin pasageri.

De fapt Oksanen apelează la o imagine cumva stereotipală a feminității prin alăturarea continuă a experiențelor femeilor cu pământul, cu pădurea, cu florile, cu buruienile, salciile și leacurile medicinale ca și cum doar acestea pot fi solidare cu ele, prin tăcere. Din această categorie, trebuie menționată musca, un „personaj” atipic care apare în momentele cheie ale cărții, jucând rolul de însoțitoare a femeilor atunci când se anunță o schimbare. Cumva, feminitatea are în cartea lui Oksanen ceva primordial, fiind împrumutată din miturile străvechi ale Mamei Pământ.

Exceptând greutatea experiențelor pe care poveștile personajelor feminine o emană și care plutește prin empatie asupra cititorilor, Purificare este un roman a cărui lectură curge, se leagă. Este o carte care taie ca o lamă și care pansează în același timp, o carte în care torționarii pot fi melancolici, iar victimele torționari, o carte în care cel mai uman gest îl poate reprezinta o crimă. Scenele tari și violente sunt compensate întotdeauna prin imagini poetice precum cea a lui Aliide mănâncând o floare de liliac cu cinci petale, sperând la o mare iubire. Purificare este o continuă echilibristică între bine și rău, fiind lipsită de personaje pozitive sau negative, găsindu-se întotdeauna loc pentru nuanțe, pentru iertare, pentru purificare. Însă cel mai important, în cartea lui Oksanen poveștile femeilor rup tăcerea, incomodează și recuperează, la nivel moral, un fragment de istorie.

Citește și despre vizita autoarei în România