Bookaholic

Istoria Regelui Gogoşar reface traseul glorios al unui învingător: Emanuel Victor Calomfirescu, profesor de matematică şi poet. Povestea lui începe într-un sat din Oltenia, se derulează într-un ritm ameţitor, se intersectează cu cercurile infernului suburban şi străbate două epoci. Copil de trupă al Securităţii, după decembrie 1989 prinde aripi şi începe înălţarea rapidă a propriului regat în suprastructurile politico-economice ale tinerei şi originalei democraţii de la începutul anilor ’90.

Sub semnul numelui regal, tînărul accede prin viclenie şi sprijin ocult la titlul de rege. Ameţit de averi fabuloase şi de putere, se metamorfozează într-o creatură hidoasă, demnă de o alegorie arcimboldiană.

Romanul lui Radu Aldulescu este o nouă „cronică a genocidului”, dar de această dată victimele sale se autodevorează.

Istoria Regelui Gogoșar, de Radu Aldulescu – fragment

Editura Cartea Românească
Colecția Proză. Seria de autor „Radu Aldulescu”
Carte publicată şi în ediţie digitală
376 p.

Sudoarea intrându‑i în ochi odată cu fumul bitumului ; vederea pâlpâind în usturime, mirosul înecăcios de smoală încinsă şi soarele apăsându‑i creştetul peste chipiul soldăţesc din doc decolorat. După ora zece vipia suge sângele din tine ca o căpuşă şi‑i lungeşte pe gardienii‑miliţieni la umbra crân­gurilor de pe marginea şoselei. Păzesc iarba şi frunzele. Serviciu la stat. La stat lungit, mestecând fire de iarbă între dinţi. Cine ar mai fi evadat şi încotro, când toţi aşteaptă decretul cu sufletul la gură ?

Timpul, sleit de caniculă, zace răstignit în praful drumului. Pedeapsa timpului, Sculaţi voi oropsiţi. La muncă, la muncă, uite‑acum se face seară ; timpul băltind în duhoarea dormi­torului şi‑n corul de horcăieli şi grohăituri a şaizeci şi patru de suflete oropsite şi osândite. Corul prindea un ritm mobi­lizator, care i se insinua lui Emanuel pe cortex înainte de a adormi, sculaţi voi oropsiţi ai vieţii, voi osândiţi la foame sus… Trei nopţi la rând îl visă pe jidovul acela rătăcitor dement zbierându‑i în faţă : Tu l‑ai omorât pe Iisus ! A patra noapte abia, reuşi să‑l alunge şi‑i luă locul Luiza, asaltându‑l cu belşugul de cărnuri, desfăcându‑i halatul de mătase cu degete tremurânde şi potrivindu‑şi cu amândouă mâinile reteveiul de douăzeci şi opt de centimetri, ca pe o diademă cu briliante ce‑i lumina chipul precum soarele. Era frumoasă datorită lui, dar poate că nu atât cât şi‑ar fi dorit. Îl ura pe dragul de Emanuel, aşa încât într‑un târziu îi smulse reteveiul de la locul lui dintre picioare, fugind cu el în mâna şi guiţând în extaz : Omoară‑măăăăă !…

În prima săptămâna petrecută în dormitorul‑hală nu putu să pună geană pe geană. Se întindea în el, gata să plesnească o insomnie vecină cu nebunia. Duhoarea, umezeala, frigul, disperarea. Oare o să moară aici ? Disperarea se resorbi treptat, declanşând somnul din nopţile ce‑au urmat, străbătut de vise pline de femei cunoscute şi necunoscute, La câteva ore după ce se trezea, în atelierul de lăcătuşerie al închisorii, reuşea s‑o afurisească pe Luiza, până o izgonea din vis, aşa încât, la un moment dat, îi luă locul Crina, enormă şi planturoasă, aştep­tându‑l într‑un tufiş din curtea Grupului, care pe vară deveni un crâng de pe marginea şoselei, cu un gardian aţipit în apropiere şi ea, în patru labe, cu fusta trasă peste fese. Îşi legăna fundul uşor mustrându‑l : Ar fi trebuit să‑mi spui pentru ce‑l iei pe Pahonţu… Se trezea amintindu‑şi că nu avusese niciodată vreo atracţie pentru femeia aia, dar dacă ar întâlni‑o acum, şi‑ar da zece ani din viaţă. . . Crina, da, ar putea să‑l caute aici, să‑i facă o vizită, știe doar care‑i soarta lui, ca şi alţi profesori‑colegi, cărora se vede treaba că nu le pasă de el, o cantitate neglijabilă în definitiv…

Pe Beatrice o visă într‑o acuplare atât de veridică, încât toată ziua de lucru în praful şoselei care a urmat, se strădui să‑şi amintească dacă visul n‑are cumva o bază reală. Se culcase vreodată cu Beatrice ? Îşi aminti, în sfârşit, că într‑o seară, o găsise la maestrul Vergilius, iar după miezul nopţii, acesta îl însărcină s‑o conducă acasă. Maestrul nu mai avea chef de ea, bineînţeles, dar îşi făcea griji. Nu voia s‑o ştie singură pe străzi, la ora aceea târzie. Emanuel avusese cele mai bune intenţii faţă de maestru şi iubita lui, care nu se potriviră însă cu intenţiile Beatricei, extrem de hotărâtă să le pună în practică ; pur şi simplu, Emanuel nu i se putu împotrivi când au ajuns la uşa garsonierei din Drumul Taberei, unde stătea pe atunci în gazdă. L‑a tras în casă şi‑n pat ca un animal de pradă, cu o forţă pe care nu i‑ar fi bănuit‑o. Maestrul o încinsese, iar lui i‑ar fi revenit sarcina să o aprindă. Ciudat, astfel de episoade nu se uită prea uşor. Poate că unde totul s‑a petrecut ca‑n vis, la ora aceea târzie din noapte, după care n‑a mai ştiut cum a ajuns acasă, memoria lui a reţinut ca un vis, repercutându‑se asupra visului de aici, din dormitorul‑hangar din Colibaşi.

Memoria şi timpul. Visul. Pedeapsa. Chipuri, întâmplări, peisaje, senzaţii, orgasme, încolonându‑se într‑o ordine cro­nologică precisă. Pe 2 februarie 1989, aşadar, a fost adus în Colibaşi… În noaptea de 2 spre 3 iulie, l‑a visat pe taică‑său, pe Gogu din Gogoşu, stând lungit în iarbă sprijinit într‑un cot, la umbra unui corcoduş din marginea şoselei, în uniforma de miliţian‑gardian, vorbindu‑i cu glasul răguşit al căpitanu­lui Ardelean, asigurându‑l că lucrurile se vor aranja, cât de curând îi va fi foarte bine, să aibă răbdare şi mai ales încredere în oamenii care şi până acum i‑au vrut binele, şi i l‑au făcut, consecvent, discret, din pură generozitate… Oameni precum căpitanul Ardelean, la care se afla cheia destinului şi destina­ţiei sale… Un vis premonitoriu la o adică, chiar dacă după el i‑a fost ceva mai rău.

În dimineaţa zilei de 4 iulie a fost întrebat de gardianul de serviciu la apel, dacă vrea să lucreze în echipa care se duce la o fabrică de cherestea dintr‑o comună din apropiere – Clucereasa. Numele ăsta îi sună, de cum îl auzi, extrem de promiţător, sugerându‑i o femeie de o senzualitate frustă, revigorantă, brunetă, cu figura plină, de culoarea pâinii şi plete lungi, de un negru clocotitor, răsfirate pe nişte sâni mari, erecţi, cu areolele vinete… O femeie pe care o visase în noap­tea de 20 spre 21 iunie, un chip şi un trup pe care nu le văzuse vreodată undeva, dar i se potrivea numele de Clucereasa. Îşi spuse totodată că schimbând locul şi munca, timpul se va îndura să treacă mai repede până se va elibera.

Despre Radu Aldulescu

Radu Aldulescu s-a născut pe 29 iunie 1954, la Bucureşti, şi a debutat în 1993 cu Sonata pentru acordeon, roman care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006; ediţia a III-a, Polirom, 2013); Îngerul încălecat (Phoenix, 1997; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2011); Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006; ediţia a III-a, Cartea Românească, 2008; ediţia a IV-a, Polirom, 2014); Mirii nemuririi (Cartea Românească, 2006); Ana Maria şi îngerii (Cartea Românească, 2010). În anul 2012 a publicat la Editura Cartea Românească Cronicile genocidului (ediţia a II-a, Polirom, 2015; Premiul „Augustin Frăţilă” şi Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012 la Colocviul Romanului de la Alba Iulia). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.

„Ca să scrii roman trebuie să păţeşti ceva. Să te întîlneşti cu ursul în pădure, să cazi de pe puntea vaporului în mijlocul oceanului, să fii scos din casă şi din oraş de un echipaj al poliţiei comunitare,
la miezul nopţii şi în miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei… Nu este, desigur, o condiţie suficientă, dar în ce mă priveşte o consider extrem de necesară. Asta cu atît mai mult cu cît o mică parte doar dintre păţaniile mele (Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubeşte) s-a sublimat-exacerbat în conţinutul celor nouă romane pe care le-am scris pînă acum.” (Radu Aldulescu)