V-aţi uitat vreodată la serialul The Big Bang Theory? E o comedie, în care personajele sunt nişte fizicieni extrem de deştepţi, dar cam nerdish. Iar cel mai colorat personaj este Sheldon Cooper, un geniu şi, în acelaşi timp, un inadaptat social, incapabil să empatizeze cu lumea şi cu sentimentele celorlalţi, nereuşind, de pildă, să perceapă ironiile. Comportament foarte asemănător cu al celor care suferă de Asperger (cu toate că nu asta au dorit să portretizeze producătorii serialului) şi care vă va aminti cu siguranţă de personajul scriitorului australian Graeme Simsion, din romanul său de debut, Proiectul Rosie.
Dacă e să se gândească la cea mai fericită zi din viaţa lui, Don Tillman, profesor de genetică, alege, „fără nici o ezitare”, prima zi petrecută la Muzeul de Istorie Naturală din New York. Asta până când o întâlneşte pe Rosie şi îi dă peste cap întreaga viaţă, ritmul său stabilit cu precizie matematică, la minut, punându-l într-o situaţie necunoscută, care nu se încadrează în nici unul dintre tiparele cu care el decodează lumea.
Stabilind că, la 39 de ani, e cazul să-şi găsească o soţie, pune la punct Proiectul Soţia, întocmind un chestionar, la care „candidatele” trebuiau să răspundă, întrebările având rolul de a le elimina pe femeile care încălcau anumite principii esenţiale pentru el: astfel, erau excluse din start vegetarienele, fumătoarele, creaţionistele, homeopatele, femeile care beau (nu accepta nici măcar răspunsul „ocazional”).
Evident că Rosie nu ar trece nici măcar de „preselecţie”, dar nici măcar un personaj meticulos precum Don nu poate să fie atât de calculat când e vorba de sentimente. Extrem de inteligent, reuşind să asimileze în timp record informaţii şi cunoştinţe pe care alţii le capătă într-o viaţă întreagă de experienţă, Don este ca un copil în societate. Asociază ideea de societate cu haosul, pe care încearcă să-l contracareze având, în viaţa lui personală, un stil cât se poate de calculat şi logic, fără perturbări emoţionale.
„De-a lungul vieţii, am fost de mai multe ori criticat din cauza unei vizibile lipse de emoţii, ca şi cum ăsta ar fi fost cine ştie ce defect imens. Eu mă declar mulţumit să identific, să recunosc şi să analizez sentimentele. Aceasta e o aptitudine utilă şi mi-ar plăcea să mi-o perfecţionez. Din când în când, sentimentele pot fi savurate, dar trebuie să fim vigilenţi, pentru ca sentimentele să nu se transforme în handicapuri.”
Iniţial, confundă atracţia pentru Rosie cu un interes profesional – Rosie vrea să-şi descopere tatăl adevărat, care e cu siguranţă, spune ea, unul dintre foştii colegi de la Medicină ai mamei sale. Aşa că Don şi Rosie pornesc într-o aventură pe cât de riscantă, pe atât de amuzantă de colectare a ADN-ului de la cei din listă. Evident că „Proiectul Tata”, dacă ar fi fost analizat la rece, după cum obişnuia Don, nu ar fi intrat, sub nici o formă, în categoria sa de interes – era o pierdere de vreme, în plus îşi punea în pericol cariera, alergând după ADN-ul altor oameni, fără să le spună cu ce scop. Dar cum altfel să-şi justifice dorinţa de a fi în preajma lui Rosie, „doar o chelneriţă” (care, evident, se dovedeşte a fi mult mai mult de atât), decât printr-o motivaţie aparent logică, legată de profesia lui?
Personajul lui Graeme Simsion nu este unul irecuperabil – îşi dă seama că e mai „special” şi că e nevoie să muncească permanent pentru a avea un comportament social acceptabil. Deşi are ajutor din partea puţinilor săi prieteni, tot singur, prin deducţii, îşi dă seama cu ce greşeşte şi unde ar trebui să mai lucreze. Îşi dă seama, de pildă, că toată meticulozitatea chestionarelor lui aveau scopul să găsească o femeie care să-l accepte pe el, nu să găsească el o femeie pe care s-o accepte.
Cartea lui Graeme Simsion musteşte de umor – situaţional şi de limbaj. Înconjurat de oameni care vorbesc tot timpul cu dublu înţeles, iar Don nefiind capabil să treacă de sensul denotativ (nu e capabil pentru că nu se gândeşte că cineva s-ar obosi atât de mult încât să vrea să comunice un lucru spunând, în aparenţă, cu totul altceva), se creează permanent situaţii hilare. De pildă, la un moment dat, Don admite faţă de Rosie că nu e prea bun la înţelegerea dorinţelor celorlalţi, iar Rosie îi răspunde, pe tonul ei veşnic zeflemitor: „Mda, spune-mi ceva nou […]”. „Am căutat repede în minte un lucru interesant de spus: – Ăăă… Testiculele bondarilor şi ale păianjenilor-viespi explodează în timpul sexului”. Când vine vorba de sex, Don abordează subiectul la fel de ştiinţific ca orice altceva în viaţa lui şi, ajungând la concluzia că e totuşi benefic pentru organism, ia o carte de sexologie pentru a se documenta. Nu e greu de presupus că totul se soldează cu un eşec umilitor.
Dincolo de nota pronunţată de umor, cartea lui Graeme Simsion transmite şi un mesaj destul de optimist în ceea ce priveşte poveştile de dragoste – indiferent de cât de inadaptat social ar părea că eşti, asta nu înseamnă că nu te va iubi nimeni. Şi, mai mult de atât, iubirea nu este antonimul raţiunii, cum se consideră de obicei, ci, în acest caz, o împlinire a raţiunii.
Graeme Simsion, Proiectul Rosie, traducere de Ioana Văcărescu, Editura Polirom, 2013.
