iubirea in poeme

aș putea să mă angajez ca făcătoare de declarații de dragoste, ar trebui să

existe această meserie pentru unul dintre cele mai importante lucruri
din lume. 

(din volumul „Ai grijă de tine”, de Maria Paula Erizanu, Charmides, 2015)

Cu versurile de mai sus în minte (un soi de moto al acestui material, dacă vreți), am scos volumele de poezie din bibliotecă, le-am selectat pe cele apărute recent (2015-2016), apoi mi-am recitit însemnările pe marginea lor, în căutarea unor poeme proaspete care vorbesc altfel despre dragoste. Speram la un soi de antidot – compus din poezie de calitate – pentru dulcegăriile omniprezente astăzi și în săptămânile care urmează.

Din orașe și până-n sate, din realitate și până-n vise, de la îndrăgostiri la gesturi tandre, de la suferințe și pierderi la contopiri totale, iubirea este declinată în multe chipuri în cele 10 poeme românești pe care le-am ales, în cele din urmă, pentru voi. Sper să vă bucurați cel puțin la fel de mult ca mine de versurile de mai jos.

P.S.: Recomand spre lectură și minunatul volum 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, coordonat de Marius Chivu și Radu Vancu, reeditat de curând la Nemira, în haine noi, pastelate, în ton cu subiectul.

Hematopoieza, de Ecaterina Bargan

Eram la laboratorul de biochimie
și profesoara noastră
ne reamintea că durata de viață a eritrocitelor
este 120 de zile.
Profesoara continua să deseneze ceva pe tablă,
iar gândul meu era numai
la aceea că asta e soluția.

Trebuie să aștept doar 120 de zile,
până când eritrocitele mele îndrăgostite
vor fi distruse și înlocuite de altele
noi, neîndrăgostite de tine.
Tot ce îmi rămânea să fac
era să nu îți scriu nimic în tot acest timp.
Am făcut asta.

Fiecare zi trecută sub tăcere
era pentru mine o minune
la fel de mare
ca apariția unui curcubeu dublu pe cer,
ca lansarea telescopului Hubble,
ca cipurile electronice
sau ca ingineria genetică.
Eram mândră de fiecare zi trecută
sub tăcere și aș fi fost în stare
să-mi fac și dializă doar dacă aș fi știut că astfel
aș fi putut s-o termin mai repede cu tine.
Zilele au început să se transforme
în săptămâni, apoi în luni.
25 de trilioane de eritrocite îndrăgostite de tine
se stingeau
ca soldații sub mitralierele
celui de-al Doilea Război Mondial.

Acum văd un câmp întins, pașnic,
fără oameni, fără strădanii,
fără șapte cercuri
trecute consecvent prin iad
pentru tine.
Merg încet, neapăsat,
indiferent
pe șira spinării
a unei toamne
despre care sper
că nu se va termina vreodată.

(din volumul colectiv „Subcapitol, poezia”, ed. Laurențiu Ion, Tracus Arte, 2015)

iubirea, de Mariana Codruț

ține de cap

ca lumina de sursă
ca foamea de trup.

torturat de frigul
din creierul tău
alergi după iubire
ca după ciută un lup

(din volumul „Hiatus”, Paralela 45, 2015)

(Aș vrea să intru în tine), de Denisa Duran

Aș vrea să intru în tine
Să-ți desfac fermoarul trupului,
să mă întind toată,
ca într-un pat cald –
închizându-te la loc după mine.

(din volumul „Învelit în propriul corp”, Cartea Românească, 2016)

Dragoste, tu, de Iulian Fruntașu

De fiecare dată
când te pierdeam
mi se jupuia pielea.

Ca o rodie
cu ochii mici și însângerați
te priveam.
Dacă aș putea striga
aș tăcea –
să se deschidă
neantul în mine –
acolo
să pier
fără
tine!

(din ciclul „Inedite”, 2016 – antologia de versuri „Să fi fost totul o mare păcăleală?”, Cartier, 2016)

***, de Anastasia Gavrilovici

căsuța din lego s-a prăbușit sunt nopți
în care te visez și în mine se trezesc un azil de bătrâni schelălăind după
bucățica de carne căzută din gură pescăruși mutanți
târându-mi prin motorină capul
plin de grenade

am rezistat coșmarului m-am ridicat din pat mi-am aprins o țigară am văzut
strada lumina scursă din vitrinele magazinelor un bărbat
se masturba în fața manechinelor și asta m-a calmat
pentru că și eu

am zile întregi în care îmi îndes
capul în tricoul tău și trag din el ca un aurolac dintr-o pungă
și eu am crezut că sexul meu e o vrăbiuță
moartă-n zăpadă că voi avea mereu șapte ani și doar tata mă va lăsa
să adorm pe burta lui ca o nucă de cocos

când stau pe spate prin cap îmi trec imagini cu tine –
/telegondole
în care e cald & frumusețea derutantă a unui gest salvează/

// telegondole ca niște păianjeni tineri împinși spre
flacăra aragazului//

(din volumul colectiv „Subcapitol, poezia”, ed. Laurențiu Ion, Tracus Arte, 2015)

cea mai frumoasă zi (II), de Cristina Hermeziu

e atunci cînd
îmi pun
tricoul
tău

în gînd.

(din „Parisul nu crede în lacrimi”, Junimea, 2016)

de când ai plecat, de Mitoș Micleușanu

de când ai plecat de lângă mine
eu nu mă simt deloc prea bine
dacă te-ai întoarce ar fi plăcut
dar ceva în mine totuși s-a rupt
nu pot să te aștept la nesfârșit
fiindcă sunt prinsă
treburi servici
ăia mici

îmi amintesc când eram tineri
și ne iubeam de vineri până vineri
dar a trecut acea perioadă frumoasă
și am rămas singură aici în casă

dacă te-ai întoarce din nou la mine
aș aprecia asta știi bine
și chiar dacă nu va fi ca la început
ar putea fi totuși un nou început

hai s-o luăm de la început
ca să fie ca la început
hai să mai încercăm odată
ca să fie ca altădată

și va veni din nou ziua
când ne vom săruta
lângă stejarul bătrân
care și astăzi
mai ține minte
cum ne sărutam
în umbra lui
răcoroasă
odinioară

(din volumul „Munca”, Tracus Arte, 2015)

amor rural, de Octavian Perpelea

de câte ori o vedea
inima lui se transforma
în stadionul unde Führer-ul
își ținea
discursurile extatice
avea poza ei
în fereastra tractorului
sentimentul iubirii
se extindea
ca igrasia
în grajdurile dezafectate
ale C.A.P-ului
dar ea era curva locului
& nimeni nu o vedea
cu ochi buni
dar pentru el nu a contat
așa că au trăit fericiți până
la adânci bătrâneți
dependenți sexual
de gura satului

(din volumul „cu dricul pe contrasens”, frACTalia, 2015)

după un film de Marco Ferreri, de Răzvan Pricop

Liza,
calvarul nostru are un nume frumos,
pe insulă, sunt doi măslini,
și ei se iartă unul pe altul,
așa vom fi și noi,
pentru că dragostea noastră a fost dintotdeauna
un avion roz pe care cineva lipește o svastică neagră.

(din volumul „r e t r o v i z o r”, frACTalia, 2015)

Corp boreal, de Alex Văsieș

Canalul cu vibrații s-a închis.
Atît de mult te-am iubit în noaptea aia din București,
că nu m-am simțit jignit cînd prietenul tău te-a
abandonat la masa unde băgam povești
despre DeLillo și Gaddis.

Chiar dacă te-am mai văzut o singură dată, în vis,
și cînd ai început să vorbești m-am gîndit
pentru o secundă că oricine te-o fi trimis
voia de fapt să-mi testeze reacțiile la oscilația paradis
a corpului tău cu mișcări de fată profundă.

O lumină pulsatorie se-ntindea deasupra ta,
împrăștiindu-te-n bucăți de informație greu
de descifrat, dar nici nu le puteam refuza, pentru că
așa stricate aveau tristețea mascată care-mi trebuia.

Cît ai fost tu de darnică și de străină-n frumusețea ta,
cît de tăcută și impresionabilă, Deniz,
acum, cînd nu mai vrei să îmi vorbești din vis,
cînd nopțile se strîng, ca și cum n-ar fi fost,
într-un punct fix. De unde te văd cum zîmbești
și încerc să te aduc la masa mea.

(din volumul „Instalația”, Cartea Românească, 2016)

 

Sursă imagine principală

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *