ivan-repila interviu

Iván Repila, scriitor spaniol tânăr și de succes, a fost unul dintre oaspeții celei de-a opta ediții a Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB), ediție care a avut loc între 2 și 4 decembrie, la Muzeul Țăranului Român. A lucrat în publicitate, teatru, domeniul editorial, iar de câțiva ani s-a dedicat scrisului. Debutul său, Una comedia canalla, a fost primit foarte bine atât de critică, cât și de public. Cu cel de-al doilea roman, El niño que robó el caballo de Attila, apărut în 2013, Iván Repila s-a impus și pe piața de carte internațională. Chiar la timp pentru FILB, cea mai recentă carte de-ale sale a apărut și la noi, la Editura Univers, în traducerea Simonei Sora: Băiatul care a furat calul lui Attila, o carte subțirică, năucitoare, frumoasă tare.

Mi-a plăcut mult Băiatul care a furat calul lui Attila, dar nu vă spun mai multe. Veți afla, pe cont propriu, multe detalii despre carte, dar și despre scriitorul și omul Iván Repila, citind acest interviu. Întrevederea cu Repila a fost, pentru mine, unul dintre cele mai plăcute interviuri pe final de an – am râs mult, am vorbit și mai mult, am avut câteva dificultăți de comunicare (abil rezolvate de Emanuela Ignățoiu-Sora, căreia îi mulțumesc pentru ajutor și efortul traducerii, mai ales atunci când ne împotmoleam), ne-am plimbat și am dus discuțiile și în zone non-literare după oprirea reportofonului. Așa că nu pot decât să sper ca rândurile de mai jos să vă placă și vouă. 🙂

 

La jumătatea cărții apare și un soi de justificare a titlului romanului: Cel Mic îi mărturisește Celui Mare că el este băiatul care a furat calul lui Attila. Pare pasager, un episod de delir și-atât. Dar tu ai luat fraza aceea și ai îmbrăcat-o cu și mai mult sens așezând-o ca titlu al cărții. De ce? E un accent indirect pus pe Cel Mic? Este poetul, visătorul, cel slab mai relevant decât luptătorul, cel puternic și pragmatic?

Da și nu. Da pentru că la sfârșitul cărții Cel Mic – e dificil să vorbești despre final fără să dai prea multe detalii – are o importanță specială, ne reprezintă pe noi toți într-un mod simbolic. Și nu pentru că, în cuprinsul cărții, susțin teoria că la nivel arhetipal cele două personaje au nevoie unul de celălalt. Tocmai pentru că cei doi reprezintă umanitatea.

Două personaje, un spațiu – un puț sufocant, terifiant, ucigător – și un timp nedefinit. M-a frustrat că nu am avut detalii despre contextul în care cei doi frați au fost aruncați în puț, deși acest lucru lasă loc cititorului să umple spațiile libere. Cum justifici, totuși, decizia de a omite amănuntele acestea?

În mod concret, spațiul este doar puțul. Peisajul înconjurător nu este localizat deloc, nu ai o regiune sau o țară determinată. La fel și cu timpul. Însă, în ceea ce privește timpul, avem un indiciu: zilele pe care cei doi le petrec în puț sunt indicate prin numerele capitolelor.

Am luat decizia aceasta pentru că mă interesa foarte mult o lectură simbolică a acestui volum, nu una anecdotică. Dacă aș fi localizat spațiul și aș fi precizat timpul, cititorul le-ar fi identificat, le-ar fi restrâns și ar fi avut mai degrabă o lectură superficială, cred eu. A te juca cu spații și timpuri nedefinite îți permite o lectură simbolică și, totodată, te lasă să observi politicul din țesătura textului.

Situație extremă, final la fel. Libertatea are un preț imens. Trebuie să ne ucidem asupritorii și himerele sau, dimpotrivă, mai bine am trăi cu ei pentru a nu răspunde cu violență?

O întrebare bună. Finalul este mai degrabă ambiguu. E adevărat că este dramatic, dar decizia finală a Celui Mic nu este clară. Ultima frază a textului este o îndoială, o indecizie. Și asta pentru că și eu am incertitudini referitor la ceea ce trebuie să facem pentru ca lumea să devină un loc mai bun. Dacă aș avea soluții, aș scrie un eseu. Dar am îndoieli.

De exemplu, acum, în Paris, este un eveniment important – summitul despre climă. Și cum reacționează societatea civilă la acest eveniment? Prin mobilizări și proteste care duc, uneori, la violențe. Eu nu spun că violența e ceva rău sau bun pentru că nu știu. Cred că, în unele cazuri, violența funcționează, iar în altele nu. Aceeași îndoială o are Cel Mic la sfârșit.

băiatul-care-a-furat-calul-lui-attila

 

97 de capitole…

Nu capitole, zile. Doar zilele sunt numărate – și numai cu numere prime -, există capitole și fără titlu. Fiecare număr indică numărul de zile în care frații sunt în puț. Ultima zi este cea de-a 97-a. Dar nu sunt 97 de capitole.

[N.r. Spune aceste lucruri în timp ce scot cartea din rucsac și ne uităm pe cartea tipărită, susținând astfel pe text afirmațiile. Atât eu, cât și Emanuela, suntem uimite că ne-a scăpat acest detaliu.]

Am citit cartea pe Kindle și pur și simplu nu mi-am dat seama că unele capitole nu erau numerotate. Incredibil, asta dă un cu totul alt sens cărții. Oricum, întrebarea mea rămâne în picioare. Așadar, fiecare capitolaș aduce câte ceva nou în poveste, iar cele 93 de pagini sunt șocant de simple la suprafață. Cum le-ai decantat și asamblat?

Cartea este scurtă, așa este, pentru că m-am gândit că, dacă este un singur scenariu și numai două personaje, este o situație claustrofobică. Din punctul meu de vedere, dacă era o carte mai lungă, ar fi fost de nesuportat. Cred că are dimensiunea potrivită. Dezvoltarea capitolelor, structura cărții se bazează pe două idei principale: deteriorarea fizică și cea psihică. În funcție de cele două, personajele evoluează. Și deteriorarea lor a fost firul narativ pe care mi-am construit romanul până la sfârșit.

„Critica, ca tip de lectură, nu greșește niciodată”

Ici, colo, dialogurile dintre cei doi frați amintesc de teatrul absurdului, conversații firești în astfel de cazuri. Ce scriitor „absurd” îți este pe plac sau te-a influențat?

N-aș spune că m-a influențat vreun scriitor al teatrului absurd. Îmi place teatrul, sunt familiarizat cu lumea teatrului, am lucrat în teatru. L-am citit, firește, pe Ionescu, și, de exemplu, realizez că Beckett mi-a influențat literatura. Dar, după mine, Beckett nu intră în teatrul absurd. Pentru mine, Beckett este mai aproape de Camus și existențialism. Și cred că, în cazul cărții mele, acele dialoguri care par absurde sunt, de fapt, mai aproape de teza existențialistă.

Chiar așa, de multe ori, cronicarii trasează, în recenziile lor, înrudiri ale unui autor cu alții, adesea mai celebri. Tu de ce scriitor te simți cel mai apropiat? Cu ce scriitor ai vrea să fii comparat?

Este o întrebare imposibilă. Din punctul meu de vedere, ceea ce încercăm să arătăm prin modul în care ne facem meseria este propria voce. Și la întrebarea aceasta legată de cu cine aș dori să fiu înrudit, răspunsul cel mai onest ar fi cu nimeni. Sunt mulți scriitori pe care-i admir și pe care-i consider mult mai buni ca mine, dar obiectivul meu ca scriitor este să-mi găsesc propriul drum. Și nu este o chestiune de orgoliu, narcisism, egocentrism, ci de sinceritate. Mi se pare ceva foarte omenesc.

Cât despre faptul că recenzenții înrudesc un autor cu alții, ei bine, aceasta este treaba criticii. Critica folosește instrumentele literaturii comparate.

Firește. Însă, uneori, poate ar fi mai bine să insistăm mai mult pe stilul autorului respectiv, ce este unic la acesta. 

E important ce face critica. Atunci când un cititor citește o cronică și nu știe cartea respectivă, înțeleg că s-ar putea să aibă nevoie de niște referințe. Dacă spui că acest autor seamănă cu sau mi-amintește de Ionescu, de exemplu, și mie nu-mi place de Ionescu, atunci voi știi, probabil, că acea carte nu mă interesează. De asta înțeleg că, uneori, e important pentru critici să facă aceste comparații. Dar sunt de acord cu tine că ceea ce este cel mai important este altceva: să găsești originalitatea, elementul inovator, surprinzător pe care îl aduce un autor.

ivan-repila

Sursă foto

Apropo, ce facem cu acele cazuri în care critica greșește și compară autorii între ei fără să aibă argumente reale?

Te voi corecta: critica, ca tip de lectură, nu greșește niciodată. Eu accept orice tip de lectură a cărților mele, fie că vine de la un cititor profesionist, fie de la un cititor oarecare.

Îți voi da un exemplu concret: odată, la o conferință, o femeie mi-a spus că, pentru ea, această carte reprezenta vindecarea după o boală gravă. Ea avusese cancer, făcuse chimioterapie și-mi citise cartea. Mi-a spus: Iván, puțul acesta a însemnat boala pentru mine. Iar ceea ce se întâmplă cu cei doi frați și finalul a fost, de fapt, vindecarea mea. 

Nu m-am gândit la asta când am scris cartea, dar nu pot să spun că greșea. De-asta cred că toate tipurile de interpretări sunt valide. Din punctul meu de vedere, cartea îmi aparține până într-un punct, dar de acolo până la infinit le aparține cititorilor. Și aici îi includ și pe critici.

„Mă înspăimântă oamenii cu certitudini”

Da, înțeleg, sunt de acord în cazul acesta.

Afazia temporară a Celui Mic este un moment admirabil controlat și plin de sens. Revolta sa poate fi interpretată ca o revoltă a umanității împotriva animalității, iar determinarea sa de a-și recăpăta cuvintele este un moment-cheie, emoționant. Mai poartă limbajul cu sine umanitatea într-o eră logoreică, extrem de vocală și zgomotoasă? Cât de mult mai cântăresc cuvintele astăzi?

Modul în care ai citit episodul acela este foarte interesant. Dar când am scris acel capitol  – cel mai important din carte, pentru mine – nu m-am gândit la asta. Acum m-ai făcut să mă gândesc la acest lucru și poate că aș putea să-ți răspund mâine. Este o reflecție foarte interesantă. Poate că așa e, poate că în lume este un exces de zgomot. Și, prin urmare, avem nevoie de tăcere.

Când am scris acest capitol, m-am gândit la firul narativ al cărții. Pentru a progresa, pentru a face orice tip de revoluție, avem nevoie să ne schimbăm pe dinăuntru. În acel capitol, în mod simbolic, arăt că este nevoie mai întâi să deconstruim ceva pentru a  putea construi apoi. Trebuie să eliminăm moștenirile vechi – inegalitățile, ura, intoleranța, moșteniri specifice secolului XX- și, odată ce le distrugem, putem construi ceva nou.

În acel capitol, fratele mai mic pierde singurul lucru pe care îl mai are: capacitatea de a comunica. Comunicarea este, de fapt, echivalenta propriei moșteniri. Și, odată ce este distrusă capacitatea de a comunica, trebuie să reînceapă de la zero. Pornind de la acel capitol încolo, se începe procesul de transformare: Cel Mic va deveni un om nou.

Prin interviul de la Radio România Cultural, luat de Adela Greceanu și Matei Martin, mi-am anulat o întrebare: De ce cele două personaje n-au nume? Am înțeles că răspunsul a fost, în linii mari, că cei doi frați sunt reprezentanții unor arhetipuri, însă crezi că dacă îi numeai dispărea sau se estompa capacitatea lor de a reprezenta simbolic cele două tipuri de oameni? 

Pe scurt, da. Poate că nu s-ar pierde sută la sută, dar s-ar estompa. Și asta pentru că numele implică un trecut. De exemplu, faptul că părinții ne dau numele ne face să ne gândim la ei, la familiile noastre. Eu n-am vrut ca cititorul să se gândească, din pricina numelor, la părinții sau familia personajelor. Pe mine mă interesa ca acesta să se gândească la caracterul lor arhetipal. A fost o decizie narativă.

Crezi că cititorul va empatiza mai mult pentru că personajele n-au nume?

Nu. Cititorul va avea mai multe îndoieli. Și mie îmi plac oamenii cu îndoieli. Mă înspăimântă oamenii cu certitudini.

„Cartea este esențialmente ambiguă”

Două citate, de Margaret Thatcher, respectiv Bertoldt Brecht, deschid cartea. Ambele vorbesc, aparent, la suprafață, despre sărăcie. Dar Băiatul care a furat calul lui Attila nu este neapărat despre sărăcie, n-avem prea multe indicii care să susțină această pistă. Cum justifici respectivele fragmente?

Nu aș spune că motourile vorbesc despre sărăcie, ci despre inegalitate – care poate fi economică, socială, morală. Din punctul meu de vedere, motourile date din Thatcher și Brecht vorbesc despre partea morală, două puncte diferite din care se poate vedea lumea. Despre inegalitate am vrut să vorbesc, despre faptul că sunt puțini acolo sus și foarte mulți acolo jos. Câteodată, asta înseamnă sărăcie economică, altădată (mai ales) sărăcie spirituală.

Băiatul care a furat calul lui Attila e o lectură scurtă, intensă și ambiguă. Poate tocmai de aceea poate fi interpretată din foarte multe unghiuri: alegoric, politic, social, istoric, personal – se poate mula pe experiențele cititorului – etc. Ce interpretare ți se pare cel mai aproape de intenția ta?

O să leg răspunsul meu de altul de dinainte: orice lectură mi se pare validă. Cartea este esențialmente ambiguă. Am făcut acest lucru în mod conștient, deliberat. Cred că, într-adevăr, cartea se pretează la multe interpretări și chiar de asta aveam nevoie.

Modul în care eu citesc cartea este la fel de valid ca modul în care o citește oricare alt cititor. Dacă ar fi să vorbesc despre intenția mea, atunci o lectură socio-politică ar fi cel mai aproape de interpretarea pe care am vrut să i-o dau. Din punctul meu de vedere, Băiatul care a furat calul lui Attila vorbește despre nevoia de a construi o lume mai bună, mai dreaptă, mai egală, mai bună pentru locuit. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să ne sacrificăm, să lucrăm împreună, să fim solidari, să fim mai buni.

el nino repila

În timpul celei de-a doua seri a Festivalului Internațional de Literatură de la București, răspunzând la o întrebare a Luminiței Corneanu, spuneai că scrii pornind de la coșmarurile pe care le ai și te obsedează. De altfel, coșmarul este menționat și de Cel Mic, chiar în ultimul paragraf din romanul acesta. Ce coșmar ai avut recent și te urmărește acum?

Cel mai recent coșmar pe care l-am avut a fost acum trei zile și este foarte personal. Dar n-o să ți-l povestesc. (râde)

Am multe coșmaruri. Despre unele vorbesc, despre altele nu. Pe unele le folosesc în cărțile mele, pe altele nu. Tocmai mi-am terminat cel de-al treilea roman – și acesta are ca sursă de inspirație tot un coșmar – și acum lucrez la cel de-al patrulea roman – care are ca sursă mai multe vise recurente de-ale mele. Dar îmi place să fiu discret, așa că nu voi da mai multe detalii.

„Oamenii din București pe care i-am cunoscut se potrivesc cu oamenii și caracterul celor din ținutul meu natal”

Care au fost cele mai faine întâlniri cu cititorii tăi?

Cele cu studenții de la diverse universități. Am avut o întâlnire faină cu studenți și aici, la București.

De ce sunt acestea favoritele tale?

Pentru că studenții sunt flămânzi după cunoaștere, nu fac parte din lumea editorială, din breasla jurnaliștilor sau a criticilor literari, nu sunt contaminați de mediul profesional în care lucrează. Informal, așa, studenții sunt mai liberi și mai curați, au mai puține prejudecăți, sunt mai fericiți, mai veseli.

ivan-repila 1

Sursă foto

Pe contul tău de Twitter scriai, cu o zi în urmă, In love with Bucharest. Ce te-a fermecat la București?

Oamenii.

Putem detalia puțin?

Sunt de doar două zile aici, dar pot spune că orașul este foarte frumos, vremea e minunată, hotelul îmi place mult, festivalul este foarte interesant, sunt multe baruri și restaurante plăcute. Dar, ca în toate locurile din lume, cei mai frumoși sunt oamenii. Impresia mea este că oamenii din București pe care i-am cunoscut se potrivesc cu oamenii și caracterul celor din ținutul meu natal, cel din nordul Spaniei.

Ai fost editor și cofondator al unei edituri care publică poezie – Masmédula Ediciones –, ai scris poezie, iar cartea aceasta recent tradusă în România este poetică. Având toate aceste lucruri în vedere, de ce scrii și proză? E mai greu sau mai ușor să scrii proză în comparație cu poezie?

Depinde. Am scris dintotdeauna poezie. Scriu în continuare poezie, chiar dacă nu public. Cel de-al treilea roman al meu, care va fi publicat în Spania într-un an, se termină cu șapte poeme.

Din punct de vedere al tehnicii, e mai greu să termin un roman. Pentru că e mai întins și ai nevoie de niște instrumente tehnice și structurale specifice prozei. Poezia e mai impulsivă, mai caldă, mai pasională. Bineînțeles că și poezia necesită rescriere dar, din punctul meu de vedere, rescrii mai puțin. Poezia poate fi mai spontană. Proza, pe de altă parte, cred că are nevoie de mai multă disciplină și control din partea scriitorului. Cel mai rău lucru pe care-l poți face ca scriitor este să-ți plictisești cititorul, cred eu.

S-a dus vestea că ai câteva tatuaje-poeme. Ne povestești mai multe despre ele?

Nu, mulțumesc. (râdem)

Uite, aici, pe braț, am un vers – Sol de mi vida (Soarele vieții mele) – dintr-un tango care se numește Mărturisire și este, bineînțeles, o poveste de neîmpărtășire în dragoste. În mod evident, se află aici pentru că și eu am suferit din dragoste. Poți să cauți melodia pe YouTube.

Care a fost prima carte citită în copilărie care te-a atras spre lumea literaturii?

Mortadelo y Filemón benzi desenate cu mult umor, cu două personaje care sunt agenți secreți. Așa am învățat să citesc când eram foarte mic și încă le mai citesc – autorul e încă în viață și încă lucrează. Așa a început totul.

 

Sursă imagine principală

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *