Cei obişnuiţi cu Fowles din Iubita locotenentului francez, un roman care, în ciuda finalurilor alternative, rămâne o scriitură clasică, liniară, vor descoperi cu surprindere în Magicianul – The Magus (1966) un scriitor… magician, căruia îi place atât de mult să se joace cu panurile narative şi cu personajele, firul acţiunii rămânând imprevizibil până la ultimele rânduri. Dacă ar fi să găsesc un echivalent în cinematografie, nu l-aş putea compara decât cu creatorul de filme twisted David Lynch.

Fowles în Magicianul nu ezită deloc în a folosi momente importante din viaţa sa pentru a le transforma în scene romaneşti: personajul Nicolas Urfe este, asemenea lui, absolvent de Oxford, care primeşte o ofertă de a preda în Grecia. Aşa că cel cunoscut în facultate drept un estet şi un cinic de război, cel care înfiinţase chiar un grup denumit Les Hommes Révoltés, în care se discuta despre existenţă şi neant, ajunge să-şi domolească spiritul rebel în peisajul fascinant al Greciei, care nu-i oferă însă decât o viaţă monotonă.

Dorinţa de a scăpa de ritmicitatea vieţii sale de până atunci îl impinge înspre cel mai pitoresc personaj al zonei, un bătrân de 60-70 de ani, Maurice Conchis. De aici, naraţiunea se îndreaptă în direcţii dintre cele mai neaşteptate, căci interacţiunea dintre cei doi va duce la crearea unor nuclee narative care deschid multiple posibilităţi, fiecare la graniţia dintre verosimil şi iluzie, răsturnând orice reper al „realităţii”.

Specificul acestui roman, Magicianul John Fowles, este permanenta trecere din registrul ficţional în cel realist. Odată cu oscilările lui Nicholas, cititorul crede sau nu ca fiind adevărată lumea prezentată. Şi chiar atunci când crezi că ai ajuns să descifrezi misterele presărate peste tot în roman, acţiunea ia o altă curbă şi te aduce într-un teritoriu nou, în care nimic de până atunci nu mai are sens.

Tot ceea ce se petrece în casa lui Conchis rămâne în permanenţă sub semnul întrebării: este ceea ce vede Nicholas un teatru bine regizat sau pur şi simplu asistă la o serie de fenomene ieşite din comun? De câte ori crezi că balanţa înclină într-o parte sau alta, evenimentele ce urmează îţi arată că nimic nu e ceea ce pare.

Momentul în care naraţiunea ia în mod iremediabil o traiectorie încărcată de ambiguitate este cel în care apare personajul Lily, iubita lui Conchis din tinereţe, care murise de febră tifoidă. Lily este însă prezentă în planul prezent, iar vorbele misterioase ale lui Conchis, care spune că oamenii nu mor, de fapt, niciodată, ci trăiesc prin amintiri, accentuează incertitudinile.

Acţiunea din Magicianul John Fowles– ce ajunge să penduleze între amintirile din trecut ale lui Conchis, cu peregrinările sale prin Argentina, şi prezentul în care Nicholas încearcă să găsească o explicaţie – se complică tot mai mult, pigmentată cu tot mai multe scene în care raţiunea nu e de ajuns pentru a înţelege ceea ce se întâmplă. De pildă, într-o secvenţă, Nicholas se plimbă cu Lily pe promontoriu, se întoarce singur acasă şi o găseşte pe Lily. Explicaţii există, dintre cele mai halucinante – inclusiv aceea că Lily e, de fapt, o tânără schizofrenică, Julie, având o soră geamănă, June, şi pe care el a pus-o să joace rolul fostei lui iubite –, dar cititorul nu trebuie să cadă în capcana lor, pentru că nu exită nici o certitudine a adevărului.

Tot ce există este sugestia unei infinităţi de posibilităţi, într-o lume în care miraculosul este camuflat foarte fin în cotidian şi care poate fi descoperit atunci când omul este deschis să vadă dincolo de „pânza fragilă a ştiinţei”. Miturile, misticismul, simbolurile, elemente de tarot (Lily şi Rose – crinul şi roza, simboluri ale magicianului din cărţile de tarot), de alchimie şi rozicrucianism, toate joacă un rol esenţial în înţelegerea complexă a existenţei. În această cheie trebuie interpretate toate „punerile în scenă” pe care le realizează Conchis, de la petrecerea în care invitaţii purtau măşti ce trimiteau la mitologia egipteană până la reiterarea unui moment rupt parcă din cel de-al Doilea Război Mondial.

Un cititor ideal al cărţii Magicianul John Fowles ar fi exact acela care nu caută neapărat să descifreze enigmele, ci să înţeleagă faptul că până şi lucrurile contradictorii pot coexista în acelaşi spaţiu şi timp, oricât de incompatibile ar părea la prima vedere. Scena în care Nicholas se lasă hipnotizat de Conchis, unul dintre momentele-cheie ale romanului, este relevant în acest sens: Nicholas este îndemnat să se aşeze pe pământ şi să aţintească o stea cu privirea.

Senzaţia e de plasare pe poziţie egală cu steaua – „două dimensiuni egale”, simţind apoi vânt care se transformă în lumină. De aici, ajunge să simtă conştiinţa existenţei în sine. Printr-un nou fel de cunoaştere, află că totul există, realitatea e o infinită interacţiune, iar contrariile se completează armonios. Pentru că nu mai există sens, ci doar existenţă, Nicholas este invadat de sentimentul că universul e nemărginit, că permanenţa şi schimbarea nu sunt entităţi contradictorii:

Parcă aş fi ieşit pe o uşă ca să dau ocol universului şi apoi aş fi intrat pe acolo, dar pe o altă uşă”.

Odată cu Nicholas, şi cititorul este încercat de îndoială: poate că Conchis îl hipnotizase pe Nicholas fără ca el să ştie, iar apariţiile fuseseră induse în mintea lui, aşa că realitatea în care se întoarce îi pare fantomatică. Numai că, asemenea zahirului lui Borges, vraja casei lui Conchis îl transformă pe Nicholas într-un captiv şi intră tot mai mult în ceea ce el crede că sunt jocuri, al căror scop încă nu îl poate descifra.

Dacă totul este un teatru, foarte minuţios pus la punct, atunci, aşa cum consideră Conchis, acesta nu ia sfârşit niciodată, doar scenele şi decorul se schimbă, la fel şi personajele. Un joc crud, în care Nicholas este lăsat să creadă, pe rând, toate ipotezele emise de Conchis, de la aceea că este un iluzionist, apoi varianta în care toţi sunt actori până la cea în care Conchis apare drept un medic ce studiază natura halucinaţiilor ca simptom al dezechilibrului mental, Nicholas fiind un cobai. Oricare dintre variante, rezultatul este unul devastator: imposibilitatea unei reale comunicări cu ceilalţi, odată ce jocurile mentale au luat sfârşit, şi incapacitatea de raportare corectă la lumea din jur.

 

John Fowles, Magicianul, traducere de Livia Deac şi Mariana Chitoran, Editura Polirom, Iaşi, 2007

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


6 comentarii
  1. Pingback: The magus | orade50deminute

  2. AvatarIOAN VALERRIU ANDREI

    AS VREA SA RECITESC ROMANUL! EXEMPLARUL! CUMPARAT CU ANI… IN URMA AVEA MULTE PAGINI NE TIPARITE…ALBE!

    Reply
  3. AvatarEMANUEL

    nu am inteles nimic despre carte de fapt! Absolut nimic
    Destul de sigur ca am citit cartea si aici am intrat sperand ca voi afla suficient cat sa-mi reamintesc de ea SI NIMIC, NADA! Nu este nimic aici care sa duca spre o reamintire

    Reply
  4. AvatarAdina

    Superba cartea! M-a plictisit groaznic in primele 50 pagini pentru ca apoi sa nu o mai pot lasa din mana. Review-ul reda foarte bine esenta cartii si toate starile prin care treci, impreuna cu personajul.

    Reply
  5. AvatarVicentiu-Bogdan Aelenei

    Am citit cartea de doua ori . Sunt realmente fascinat de acest scriitor. Magicianul este in topul preferintelor mele. Felicitari dnei Silvia Dumitrache pentru ca a reusit sa surprinda cu atata claritate jocurile la care, cititor fiind, esti supus rasfoind aceasta carte. O incantare acest review !

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *