Dixit nu e propriu zis un joc literar. L-am descoperit însă revelionul ăsta (amici pasionați de board games, deh) și nu m-am putut gândi decât ce fain ar fi Dixit jucat cu scriitori sau cu oameni pasionați de literatură. Este genul ăla de joc care îți pune la lucru imaginația, care te face să îți vină în cap alăturări neașteptate sau care face apel la un întreg bagaj de simboluri și asocieri.
Dixit a luat o grămadă de premii de-a lungul timpului atât pentru ideea originală și simpatică, dar și pentru ilustrațiile foarte frumoase.
Pe scurt acum:
Avem un pachet de cărți cu ilustrații cel puțin stranii și fermecătoare și o tablă cu iepurași unde se ține scorul. 🙂 Fiecare jucător primește șase cărți. Pe rând, fiecare este povestitorul. Alege o carte dintre cele pe care le are în mână și o descrie printr-o frază, un cuvânt sau chiar poate fredona o melodie. Trebuie să fie atent ca descrierea să nu fie atât de evidentă încât să se prindă toată lumea dar nici atât de abstractă încât nimeni să nu-și dea seama ce a vrut să zică. Pune apoi cartea pe masă, cu fața în jos.
Ceilalți jucători aleg dintre cărțile lor una care s-ar potrivi cel mai bine descrierii făcute de povestitor. Toate cărțile alese sunt acum pe masă și jucătorii trebuie să își dea seama care dintre cărți este cea originală, a povestitorului. În funcție de câți ghicesc, povestitorul primește punctaj și iepurașul său înaintează. Puncte primesc și cei care au reușit să găsească o carte asemănătoare descrierii povestitorului, care i-a indus în eroare pe alții.
De ce e fain Dixit? Pentru că multe din imagini amintesc de cărți. Pot fi descrise prin citate, prin personaje, autori sau prin poveștile proprii. Mai mult decât atât, trebuie să ai grijă ce cuvinte folosești, care sunt sensurile limbajului, ce detalii ascund imaginile, cum poți îmbrăca sugestiv în cuvinte ceva ce vezi, cât poți spune și cât nu. Ca-n cărți. 🙂 Dacă jucați cu prieteni cu talente literare, farmecul serii e asigurat.
