Jorge Edwards, scriitor şi diplomat, a avut un tumultuos traseu profesional: face parte din generaţia boomului latino-american, într-o perioadă în care la Paris se aflau scriitori precum Garcia Márquez şi Julio Cortázar, a cunoscut mai multe dictaturi, cea a lui Pinochet şi a lui Fidel Castro, acesta din urmă declarîndu-l persona non grata, experienţă care va duce la scrierea unui roman chiar cu acest titlu. Citiți mai jos un interviu despre diplomație, literatură și povești.

Cum reuşeşte un diplomat să aibă timp şi pentru literatură?

Această ultimă carte tradusă în română, Originea lumii, am scris-o tocmai pentru că activitatea mea în cadrul Unesco mă obosea. Unesco le apare oamenilor ca un loc unde nu ai nicio obligaţie, dar eşti tot timpul prin în şedinţe şi întîlniri. E un fel de boală pentru organizarea de şedinţe. Ne tot întîlneam să discutăm, ne îngropam în hîrţogăraie, aşa că am hotărît să îmi iau o vacanţă şi fac lucruri total diferite. M-am decis să citesc lucruri diferite, aşa că am citit Seneca; am vrut să ascult altfel de muzică, să beau un soi de vin pe care nu-l mai băusem pînă atunci – un vin răcoritor, rosé, tocmai bun pentru perioada de vară. Şi am scris şi o poveste.

Prima carte a dvs. tradusă în română este Casa lui Dostoievski. De ce Dostoievski?

În vremurile tinereţii mele, am cunoscut oameni care citeau, care voiau să scrie şi ei, iar unul dintre autorii lor favoriţi era Dostoievski, datorită calităţii sale excepţionale de a spune o poveste, de a imprima o notă tragică, prin talentul său de a crea o religie dincolo de religii, o religie care nu era ecleziastică, ci mai degrabă un sentiment religios în raportarea la realitate, la ceilalţi oameni. Aş spune că eram dostoievskieni, şi unii dintre noi, care nu eram din Santiago, ci proveneam din familii de la ţară, locuiam într-o casă veche, în care camerele se închiriau foarte ieftin. Locuiau mulţi poeţi, pictori, artişti şi am botezat-o „casa lui Dostoievski“, în mijlocul oraşului Santiago.

Cineva ne-a spus chiar că era şi un nepot al lui Dostoievski care locuia în casă, dar era doar o legendă. Unii spun că nu eram mulţumiţi de societatea noastră, că ne aflam într-un stadiu de rebeliune. Poate… Apoi, atmosfera a început să fie foarte mult încărcată politic, în Chile, iar această nemulţumire i-a împins pe mulţi tineri să îmbrăţişeze o politică revoluţionară. Apoi, am văzut ce înseamnă revoluţia şi am fost din nou dezamăgiţi.

Persona non grata este cea mai controversată carte a dvs., a ajuns chiar să fie interzisă în două ţări, în Chile şi în Cuba. Aţi prevăzut efectul pe care urma să-l aibă publicarea acestei cărţii?

M-am gîndit că o să fie interzisă în Cuba. Şi e adevărat că situaţia descrisă în carte a avut unele asemănări cu ce se întîmpla şi în Chile: oameni care erau urmăriţi, cenzura presei, a cărţilor. Aşa a ajuns cartea mea să fie interzisă în două ţări. E un record, nu? Cunosc acum nişte scriitori cubanezi care trăiesc în Cuba, dar publică în Europa, şi îmi spun că romanul meu e încă interzis în Cuba. Iar eu îmi spun că există încă un interes pentru cartea aceasta, dacă şi după 30 de ani de la apariţie este interzisă.

Ce rol a avut Pablo Neruda în timpul scrierii acestei cărţi?

M-a sprijinit în scrierea ei, dar îmi spunea mereu: „Nu o publica acum“. Era un om foarte prudent, se temea de scandalul politic ce ar fi urmat dacă publicam cartea. Şi astăzi, dacă ar fi trăit, mi-ar fi spus acelaşi lucru.

La scurt timp de preluarea mandatului de ambasador în Havana, aţi fost declarat persona non grata. Cum aţi reuşit această „performanţă“ atît de repede?

Am devenit persona non grata tocmai din pricina prieteniei mele cu scriitorii, care vorbeau într-o manieră total imprudentă. Poetul Roberto Padilla, care fusese în închisoare, era un agitator. Un exemplu: eram în sala de mese a hotelului, şi era şi Padilla acolo. Cînd mi-au adus o salată, Padilla a început să strige, de la capătul celălalt al sălii: „Tu ai dreptul la o salată, dar noi, cei de la masa asta, sîntem cu toţii cubanezi şi nu primim nicio salată!“. La final, mi-au oferit trabucuri cubaneze, iar Padilla a spus: „Ia unul şi pentru mine, că aici noi nu avem“. Era o situaţie delicată, aşa că am eram atent supravegheat.

Cînd mi s-a publicat cartea în Madrid şi am vorbit despre urmărire, mi s-a spus că sînt paranoic, că vedeam microfoane peste tot. Le-am spus că nu vedeam niciun microfon, nici n-aş fi ştiut să-l dezinstalez, dar că am văzut alte lucruri. Ambasadorii din alte ţări comuniste care veneau să-mi vorbească, de exemplu din Polonia sau Iugoslavia, despre ce se întîmpla în Chile îmi făceau semn spre fereastră, şi mergeam într-un balconaş şi vorbeam în şoaptă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *