Bookaholic

„Tăcerea așteptării mă înfioară. Ultima oaie s-a culcat alături de corpurile încolăcite ale celorlalte, sub stejarul de plută cel mare. Mă gândesc: oamenii sunt oi care nu dorm, sunt oi care pe dinăuntru sunt lupi. Soarele e în continuare foc și pară în lenta combustie aerului și a pământului. Sub aceeași umbră ca și mine, rezemată de același trunchi, bâta pare un om care mă privește cu milă. În fața mea, greoaie, cățeaua ridică din când în când privirea, știind și ea ce va urma.”

Este unul dintre primele monologuri din carte, și sunt condensate aici și ritmul bolnăvicios și narcotizant al scrierii lui Jose Luis Peixoto și arșița copleșitoare ce învăluie micul sat de sub Muntele Măslinilor, dar mai ales plumbul așezat peste destinele tuturor  personajelor ciudate, magistrale. O așteptare continuă și tensionată a următoarei mișcări a sorții, sub care cu toții se apleacă, dar despre care nu vorbesc cu cei din jur, interiorizându-și durerea, transformând-o într-un spectacol al sinelui, la care Peixoto ne dă acces.

Scenariul science fiction construit de Peixoto în acest sătuc frizează absurdul: bărbații au nume biblice, Iosif e atacat de însuși Diavolul, sau de Uriaș, pentru o femeie, Diavolul este cel care oficiază căsătoriile în cătun, cei doi frați gemeni siamezi, Moise și Ilie, unt uniți prin degetul mic de la mâna stângă, într-o singură unghie, o bucătăreasa se căsătorește cu amândoi la vârsta de 70 de ani și naște o fetiță uriașă și mâncăcioasă, o voce de om este captivă într-un cufăr, într-o casă, tămăduitorul de oase îl oblojește pe Iosif ori de câte ori este zvântat în bătaie de Uriaș, un bătrân trăiește 150 de ani….

Peixoto abordează  aici marile teme ale literaturii, cele cu literă mare, ne spune despre dragoste, despre singurătate, despre absurdul existenței, despre moarte, despre resemnare, și o face briliant, lovește unde doare mai tare tocmai pentru că auzi personajele astea suferind și analizându-și suferința; Peixoto te ia pe sus, cu forța cuvintelor, și te duce în capul și în inima lor. Este un ritm înnebunitor în cartea asta, iar Peixoto o revelație, un scriitor ca o străfulgerare.

Nu poți să nu te întrebi cum a putut să scrie asta la 23 de ani?! Primul lui roman, remarcat de Saramago însuși, și distins cu celebrul premiu  „José Saramago“, recunoaștere ce i-a adus succesul de scriitor la scară internațională, și i-a permis marele lux de a sta în tihnă și a scrie, evadând din schema supraviețuirii.

Într-un interviu pe care l-a acordat pentru Newsin in 2009, Peixoto spune că romanul este inspirat din copilăria lui, trăită într-un mic sat (în sudul Portugaliei, in regiunea Alentejo), unde a locuit până la vârsta de 18 ani: “Am încercat să fac acest «amestec» (n.r. de personaje), pentru că am citit multe cărți despre acea regiune, focusate pe neorealism;  (…) unele personaje sunt din tradiția orală a poveștilor portugheze. Nu citisem până atunci niciun text existențial, individual, despre acea regiune. Cred că viața rurală aduce ceva individual, îți schimbă și îți atinge personalitatea.”

O fi, dar tot nu este o explicație de natură să te facă să înțelegi, pe tine ca simplu cititor, cum poți scrie despre durere așa, la 23 de ani? Trebuie s-o fi trăit, altfel nu cred că se poate, trebuie să-i fi simțit zimții crestând în propria carne, trebuie să fi înțeles deja despre sânge și transpirație și abandon.

Îl vezi pe Iosif bătut și învins, cu obrazul lipit de pământ, dar “cu ochii de sticlă, larg deschiși”, ce continuă “să privească țintă soarele”, o vezi pe viitoarea soție a lui Iosif, mergând prin târg lipită de ziduri, ferindu-se de șoaptele localnicilor care îi bubuie în urechi (“târfă!”, “curvă!”, pentru că avortase un făt procreat în chiar noaptea morții tatălui ei, pe cearceafurile reci unde se odihnise cu puțin timp în urmă corpul său), o vezi repudiată de servitoarele colege din casa bogătașilor, singura ei alinare e vocea de om din cufăr, auzi singurătatea asta nesfârșită și absurdă („eram singure, stăpânii plecaseră, dar făceam totul ca și cum stăpânii erau acolo”) vocea din cufăr spune “durerea există ca să ne prevină că există o durere și mai mare“, bucătăreasa le gătește soților ei gemeni meniuri abracadabrante, înfățișând satul lor în miniatură – „pământul și pietrele de pe străzi modelate în mușchi de porc, praful de pe jos era piper, casele erau piure, iar acoperișurile erau din ardei grași și chiar ieșea fum sau abur pe hornurile caselor”.

O poetică mi-nu-na-tă brăzdează romanul, o delicatețe fără margini și o brutalitate parcă răzbunătoare, și fiecare plămadă a imaginației lui Peixoto își trăiește implacabilul destin, fie că se îndrăgostește și nu poate ajunge la ființa iubită, fie că așteaptă cu inima dansând să i se nască pruncul și îl scoate din pântecele mamei mort, fie că își simte fratele geamăn lipsit de suflu, lipit de el.

Implacabilul lovește fără milă și una dintre marile întrebări ale cărții este cât controlăm cu adevărat în propriile noastre vieți? Cât depinde de noi, dragi apostoli ai gândirii pozitive, stimați prooroci ai puterii de acțiune?

“Nici o privire” nu este nicicum un accident sau un moment genial al unui autor pierdut apoi, este un mare început pentru un mare scriitor, care a confirmat imediat după prestigioasa recunoaștere literară, cu alte romane distinse cu premii importante, traduse în peste 15 limbi. Peixoto, acum la vârsta de 40 de ani, este și  autor de librete de operă, coregraf de dans contemporan (!) și poet.

În ciuda sumbrului și a fatalismului din carte, Peixoto împodobește aici ființa umană cu ceea ce are ea mai frumos: demnitatea. O lecție de maturitate despre care, iarăși, aș vrea să înțeleg de unde vine, și intuiesc că asta se va întâmpla atunci când Peixoto își va scrie, poate, memoriile.

„Deși merg prin noapte chiar și în miezul zilei, până și cu soarele în toi e cea mai neagră beznă, iar pe timpul nopții e tot noapte pentru că totul e noapte în ochii mei, trebuie să mă ridic din pat. Chiar dacă din cauza asta voi suferi, voi suferi, trebuie să mă îndrept spre ceea ce voi fi, pentru că asta am fost, asta sunt și nu pot să fug, nu pot să fug de ceea ce voi fi”.