Nu știu câți dintre cei care l-au citit pe Kafka s-au întrebat dacă și în ce fel acest scriitor complicat, autor al unor texte departe de a fi luminoase, s-a bucurat de iubire. Romanul Splendoarea vieții, publicat de germanul Michael Kumpfmüller (specialist în tot ce înseamnă Kafka, dar și autor de ficțiune) în anul 2011 și tradus în 2015 în română de Iulia Dondorici, pentru Editura Univers, este una dintre cărțile ce m-au surprins frumos, căci reconstituie ficțional tocmai această ipostază: Kafka îndrăgostit. Iar povestea este cu atât mai mișcătoare, cu cât anul de dinaintea morții se dovedește și anul iubirii. Bolnav și resemnat, trăind acut senzația că viața îi este terminată, Kafka întâlnește o femeie care îi aduce mai multă lumină, liniște și curaj decât avusese întreaga viață.

În 1917, Kafka s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală ce avea să-i aducă sfârșitul în 1924. Angajat la o societate de asigurări de unde se și pensionează odată cu boala survenită la 35 de ani, a pus pe primul plan al vieții sale scrisul, deși faima i-a venit abia după moarte. Neîncrezător în sine, timid, complexat de propriu-i trup, timorat încă din copilărie de autoritatea tatălui, Kafka nu a fost niciodată căsătorit, dar a avut câteva relații de durată, niciuna însă suficient de apropiată încât să treacă de pragul de logodnă. Nu a locuit împreună cu aceste femei, ținând extrem de mult la singurătatea necesară scrisului. Materia concretă a acestor legături sentimentale a fost constituită mai alea de scrisori în care Kafka le explica femeilor de ce nu e cu ele.

Doar Dora Diamant a reușit să îi schimbe radical percepția asupra iubirii și, odată cu aceasta, asupra timpului salvat prin trăire. Romanul lui Kumpfmüller își începe firul narativ chiar în 1923, când, în timpul unei vacanțe petrecute împreună cu familia uneia dintre surorile sale la Graal-Müritz, o mică stațiune balneară de la Marea Baltică, Kafka a cunoscut-o pe Dora și nu după mult timp s-a mutat cu aceasta la Berlin, scăpând de influența exfixiantă a familiei sale. El avea 40 de ani, ea 25.

1814935_3_e658_dora-diamant-le-dernier-amour-de-kafka_f7c7b0706832ed76ed4ee03890a975c8

Acest ultim an din viața lui Kafka este reconstituit ficțional de Michael Kumpfmüller, după o dificilă muncă de documentare, căci cele 34 de scrisori și 20 de caiete ale lui Kafka pe care Dora Diamant și Max Brod le-au salvat de la distrugere, împotriva voinței scriitorului, au fost confiscate de Gestapo în 1933, nemaifiind de atunci recuperate. Anul din roman este anul în care scriitorul cunoaște agravarea tuberculozei și a anorexiei nervoase, febra și oboseala îngreunându-i scrisul. Anul în care antisemitismul din Germania capătă forme radicale, anul în care inflația îl face pe Kafka mai sărac ca niciodată. Dar este mai ales anul în care, în ciuda resemnării anterioare, în ciuda temerii că oamenii îl găsesc respingător, cunoaște cea mai caldă și simplă formă a iubirii, el însuși necontenind să se mire că totul poate fi așa de simplu.

Tonul romanului este unul învăluitor, domol, plin de căldură, reconfortant și asta crește posibilitatea lecturii empatice. Pe de altă parte, deși povestea este focalizată pe relația dintre cei doi, Kumpfmüller are capacitatea de a împreuna subtil toate planurile din existența lui Kafka – de la relația tensionată cu părinții și anevoința scrisului, până la fundalul social-economic al Germaniei. Ba mai mult, scriitorul german mizează pe tehnica contrapunctului, contrariile din acest ultim an din viața lui Kafka nefiind puține ori nesemnificative. De o parte, fundalul social terifiant din Germania de după unificare și evoluția necruțătoare a bolii care îl va condamna pe Kafka să trăiască în sanatorii tocmai când avea mai multe motive să simtă viul vieții, căci, de cealaltă parte, i se oferea multă tandrețe, grijă și bucurie ivite din iubire.

Identitatea narativă a lui Kafka e una convingătoare. Relația dintre istorie și personaj se dovedește una simpatetică. Kafka poate fi aici identificat din interior, mai ales că Michael Kumpfmüller alege să împletească perspectivele narative, lăsându-ne să vedem povestea atât prin ochii lui Kafka, cât și prin ochii Dorei.

kafka dora

„Dacă ar fi să-și povestească viața, ea ar nota doar amănunte, căci, i se pare ei, fericirea cea mare este compusă din lucruri mici, felul în care își înnoadă el șireturile, cum doarme, cum îi mângâie părul. Neîncetat își face de lucru în părul ei. I l-a pieptănat, i l-a spălat, un lucru pe cât de frumos, pe atât de straniu. Părul tău, spune, el, miroase a fum și a sulf, a iarbă, uneori a mare”.

„Poate că asta e fericirea, se gândește el, felul ăsta de a pierde timpul, seara, în camera slab luminată, când își citesc, Dora în ebraică, din Tora, el, ceva din frații Grimm, sau din Cutia cu comori a lui Hebel, mai ales povestirea minerului, care îi place cel mai mult. În asemenea momente i se pare că are tot timpul din lume, ceea ce înseamnă că nu e un timp pierdut, când știe că în câteva minute se va așeza la masa de scris, și totuși nu se ridică, chiar dacă situațiile acestea neclare îi mai pun și acum probleme, când ea se sprijină de el, sau se așază picior peste picior, amestecul acesta de așteptare și de teamă”.

E aproape incredibil să-ți imaginezi că cei doi abia își permit să cumpere o lampă cu petrol, că nu au bani să meargă la cinema, că sub geamurile lor se găsesc mulțimi abrutizate de foame. Că abia plătesc chiria pe o singură cameră, că nu pot mânca o ciocolată. Dar e cu atât mai emoționant să îl vezi pe Kafka stând în genunchi în iarbă și inventând povești pentru o fetiță tristă că și-a pierdut păpușa. Mirându-se de simplitate. Surprins de faptul că nu e deranjat să împartă spațiul, că a nu fi singur poate fi și o mare bucurie. Un Kafka ce își conștientizează fericirea, pendulând între speranță și teamă.

Cea mai dificilă încercare pentru Dora este să îi înțeleagă scrisul. Ca act în sine și ca semnificație a poveștii: „La drept vorbind, e foarte frumos, ceva străin, îi vine să spună aproape sacru, nu știe nici ea. Odată l-a urmărit prin ușa întredeschisă. Părea să fie o muncă grea, nu atât așteptarea, deși și ea face parte tot din muncă, dar în seara aceea scria și tot scria, ca și cum ar fi izbit cu un ciocan și, i se părea ei, ca și cum hârtia ar fi fost de piatră, ceva ce nu se lăsa supus cu ușurință, până la urmă cedând totuși, după care totul părea ușor, nu mai era un chin, ca și cum el ar fi înotat mai departe de mal, se gândea ea, tot mai departe, în larg”. Ea nu îi înțelege povestirile cu animale, el îi explică cum imaginea ei se regăsește în animalul care strânge provizii, cum piața cetății e ea. Și ea e fericită. Dar și speriată de golul neînțelegerii. El – emoționat când o găsește adormită în timp ce îl privea scriind.

Atmosfera este una intimă, foarte plăcută, sporind apăsarea de a vedea un Kafka ce își trăiește marea iubire ghemuindu-se tot mai mult sub o plapumă, slăbind tot mai mult cu fiecare zi care trece, bucurându-se, însă, de fiecare după-amiază în care ea se strecoară lângă el în pat printre accesele lui de tuse care nu îl lasă uneori să articuleze nici măcar un cuvânt.

„De dragul ei încearcă și el să mănânce, vrea ca ea să-și cumpere flori, și într-adevăr, pe la amiază, iese și cumpără un buchet de narcise. Când se întoarce, el e grav bolnav. Doarme, ea stă lângă patul lui, îi pune mâna pe fruntea fierbinte, el începe să vorbească, de fapt aiurează, dar nu pare să se chinuie, căci se trezește puțin și zâmbește, apoi se cufundă iar în somn”.

Cu romanul Splendoarea vieții, ni se dezvăluie o ipostază necunoscută a lui Kafka. Un Kafka ce trăiește intens bucuria iubirii în chiar pragul morții.

Michael Kumpfmüller, Splendoarea vieții, traducere din limba germană de Iulia Dondorici, Editura Univers, 2015

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

3 comentarii
  1. Madalina

    Kafka a fost logodit pentru o foarte scurtă perioadă de timp cu Felice Bauer: inițial pentru doar câteva luni în anul 1914, cei doi încercând, ulterior, în 1917, chiar să se căsătorească. Din păcate, agravarea bolii bale a contribuit la desfacerea logodnei. În plus, a locuit în 1923, în penultimul lui an de viață, în Berlin cu ultima sa iubită, Dora Diamant.

    Reply
    1. Dana JenaruDana Jenaru Post author

      Asa este, nu cred ca am afirmat nici eu altceva in cronica. Dora a fost prima femeie alaturi de care a locuit in Berlin, schimband mai multe apartamente inchiriate. Dacă nu se opunea familia ei, s-ar fi si casatorit, desi el era in pragul mortii.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *