Natura nu doarme niciodată. Pentru că naturii îi e mereu foame. Cum să dormi cu burta goală? Lîncezești, te deprimi, îți pîlpîie stamina. Așa că balta se înfiorează. Cu mîna streașină la ochi, bătrînul scrutează hățișurile și viitorul. Materia palpită. Materia știe că e rost de ghiogîrț. Iscoadele sosesc în roiuri. “Vine masa!” Toți, ca unul, se ridică adormiții. Se zvîrcolesc târâtoarele. Se ridică înaripatele curcubeului, subțiri ca lama de ras. Un ochi bulbucat clipocește la nivelul apei. Hrană! Păpică! Potol!
Ținta e descrisă scurt și exact. Barcă greoaie, încărcată cu carne. Carne, balta repetează. De departe, ca de la capătul pămîntului, duduie un motor șovăitor. Burtă de lemn puterzit. Asta se simte pînă aici, e suficientă o lovitură în burta aia și gata, mațele de carne se vor revărsa, spintecate. Pour la bone bouche, două trufandale, doi puiuți care își agită lăbuțele în apă, să testeze plaurul… Deliciul absolut, brebeneii care nu au cunoscut încă frica. Frica frăgezește, mînca-o-ar tata! Gurile șiroiesc, amintirile carnivor/erbivore scînteiază-n creiere. Toată balta degustă, din memorie, ultimele prăzi. Acum zece ani, bunicul, nu, nu, stră-străbunicul a spus: “Așa ceva n-o să mai guste neam de neamul meu!” Dar acum nu e timp de pierdut cu palavre și amintiri gustoase. Trebuie pregătită ambuscada. Rădăcini moi, dar puternice flutură pe sub apă. Solzoșii nivelează lintița, înălțînd cu spinările trestiile retezate. Săritorii se încoțopenesc în locașuri, nămol proaspăt, cu duhoare de petrol. Clonțoșii adormiți își exhibă, impudic, straiele colorate, pentru a lua mințile hranei. Subacvaticii descriu trasee complicate, ca un gherghef. Se știe, hrana belește ochii la toate lucrușoarele lucioase. Sînt ca gaițele. Iar șeful cel bătrîn se lasă pe burtă, închide ochii, își culcă mustățile grase-n nămol și ascultă cu încordare.
Exact atunci flămîndul obraznic își ia nasul la purtare: “Eu vreau ochișor! Vreau cărniță proaspătă! Vreau sînge! Vreau, adică nu mai vreau bătăturică, nu mai vreau zgîrciuri, nici în ruptul capului, sînt mare acum, am drepturi…” Și un vuiet se ridică de pe maluri, din păpuriș, de pe plauri: “Și noi, și noi!” Parcă au înnebunit. Foamea deschide guri, boturi, gîtlejuri, trompe… Bătrînul strigă, cu un ultim efort, “Liniște!” Liniștea pofticioasă se stinge în înserare.
Barca intră pe canal cu viteză redusă. Turiștii se lasă fermecați de minunile Deltei. “Frumoasă țară avem!” Motorul, care torsese pînă atunci, tușește. Turiștii se agită și protestează. “Ne întoarcem.” “Nuu!” “Vrea careva să rămînă aici?” Și barca face, într-adevăr, calea-ntoarsă, tușind, spre regretul general. În urmă, întunecată ca foamea, se iscă o liniște rău prevestitoare. “Care ziceai, bă, că nu papi bătăturică?” “Eu. Și ce?” Iar balta înfiorată aude cum o limbă de broască plescăie un țînțar imprudent. Apoi, în aceeași înfiorare, balta simte pe propria piele verdele broaștei strivit între buzele străjuite de mustăți, ale patriarhului.
