Luni, 31 martie, a avut loc, la Librăria Humanitas Cişmigiu, lansarea cărţii lui Victor Ieronim Stoichiţă, Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice (traducere din franceză de Mona Antohi, Humanitas, 2013). La lansare au participat, alături de autor, alături de autor, Anca Oroveanu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi director ştiinţific New Europe College – Institut de Studii Avansate Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Sorin Alexandrescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) şi Vlad Russo, redactor al Editurii Humanitas. În sală au fost prezenţi, de asemenea, Mona Antohi (traducătoarea cărţii) şi Sorin Antohi, Andrei Pleşu (coleg de facultate, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti) şi Gabriel Liiceanu, ultimii luând şi cuvântul la finalul întâlnirii.
Victor Ieronim Stoichiţă, în prezent profesor la Universitatea din Fribourg (Elveţia), este un prestigios istoric şi hermeneut al artei, care a ţinut cursuri – ca profesor invitat – la Sorbona, Göttingen, Frankfurt, Harvard şi Collège de France. În seria de autor de la Humanitas i-au mai apărut cărţile: Creatorul şi umbra lui (2007), Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (2007), Ultimul carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată (2007), Pontormo şi manierismul (2008), Scurtă istorie a umbrei (2008), Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur (2011), Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011), Instaurarea Tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (2012).
În ultima sa carte, Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice, Victor Ieronim Stoichiţă face trecerea de la imaginea picturală la imaginea cinematografică, încercând să analizeze trei filme celebre – trei filme clasice, deja, Fereastra din spate (1954-1955) şi Femeia dispărută (1937-1938) de Alfred Hitchcock, şi Blow-Up de Michelangelo Antonioni (1966) – din perspectiva unei „arte a privirii” şi punându-le în relaţie cu tablouri la fel de celebre, deci cu imagini picturale. Aşa cum a declarat şi autorul la lansare, el nu întreprinde un demers de analiză cinematografică propriu-zisă, ci mai degrabă unul de istorie (culturală) a privirii, extins acum de la pictură la cinematografie.
Vlad Russo, Ruxandra Demetrescu, Victor Ieronim Stoichiţă, Anca Oroveanu, Sorin Alexandrescu (de la stânga la dreapta)
Vlad Russo, redactor la Editura Humanitas şi moderator al lansării, a deschis discuţia făcând aluzie la o referinţă la Sherlock Holmes din Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu, referinţă care aduce, fără doar şi poate, o conotaţie detectivistică în piesă. În mod similar, cartea lui Victor Ieronim Stoichiţă trimite imediat la un demers detectivistic: literatura, artele plastice şi filmul se reunesc la Victor Ieronim Stoichiţă – a spus Vlad Russo – în forma mentis a unui detectiv, „în cel mai înalt sens al cuvântului”.
Anca Oroveanu a observat că nu e prima dată când Victor Ieronim Stoichiţă se ocupă de Alfred Hitchcock, el a mai făcut-o şi în Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011). Însă, spre deosebire de analiza anterioară, în care erau implicate filme cu intrigă propriu-zis poliţistă, în cazul de faţă titlul (Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice) referă la nişte modalităţi proprii imaginii, proprii operatorului – detectivul, fotograful ori istoricul de artă (pentru a face aluzie chiar la autorul cărţii) care împrumută ceva din structura lui Sherlock Holmes. Victor Ieronim Stoichiţă este – a spus ea – în acelaşi timp istoric de artă, detectiv şi psihanalist, un cercetător care face, în orice caz, surprinzătoare – şi de invidiat – corelaţii „slabe” (în sensul gândirii „slabe” postmoderne, propuse de Vattimo) între imagini literare, plastice şi filmice.
Ruxandra Demetrescu a remarcat, la rândul ei, erudiţia istoricului de artă, care face ca discursul integrator despre imagine (în literatură, arte plastice, film) practicat de Victor Ieronim Stoichiţă să capete sens. „Efectul Sherlock Holmes” este, în decriptarea sa, „forţa imaginii de a avea o intrigă, de a dezvălui ceva”.
Sorin Alexandrescu a atras atenţia, din capul locului, că e vorba despre o carte numai în aparenţă simplă, detectivistică. Sherlock Holmes nu apare deloc în paginile ei – a continuat –, el e doar numele „efectului Sherlock Holmes”. Care e, în fond, acest efect? Pentru Sorin Alexandrescu, el reprezintă „curiozitatea de a vedea în realitate lucruri de o ambiguitate atractivă”, lucruri care apar şi dispar. Aşa de pildă, în Blow-Up de Antonioni, e vorba despre pasiunea unui fotograf de a investiga realitatea şi de descoperi că nu găseşte acolo nimic; el încarnează, în felul acesta, nebunul după adevăr, un detectiv à la Sherlock Holmes, însă nu la fel de fericit (căci el se izbeşte de o limită a investigaţiei). Şi Sorin Alexandrescu a citat un pasaj esenţial din analiza lui Victor Ieronim Stoichiţă la filmul lui Antonioni, despre care istoricul de artă spune că „este o tentativă de a defini privirea modernă ca incursiune în golul reprezentării.
Mesajul său este descurajant în măsura în care se termină cu o piruetă finală de autodistrugere, dar e totuşi purtător de speranţă în măsura în care hăul reprezentării e perceput ca explozie a unui loc-limită. Abia după acest abis-punct, abia după acest punct-abis, un nou început redevine posibil”. Sorin Alexandrescu consideră că tocmai aici se situează arta modernă, cea care este, în fond, o descoperire a golului reprezentării şi înlocuirea ei cu o „plinătate a prezenţei”. „Efectul Sherlock Holmes” este efectul acestui mister, care nu poate fi ignorat, dar nici depăşit. Victor Ieronim Stoichiţă, a încheiat el, este „unul dintre cei mai discreţi autori”, în sensul că scrie „o carte fără retorică, de reflecţie pură”.
Victor Ieronim Stoichiţă a încheiat şirul vorbitorilor, mărturisind că, în cărţile sale, el a vrut mereu să ocolească demersul de istorie tradiţională a artei, înlocuindu-l cu un demrs interpretativ, hermeneutic al imaginilor. Ajuns inevitabil şi pe teritoriul cinematografiei, el a ales să analizeze trei filme care pun, practic, problema interpretării, situându-se astfel în paradigma Sherlock Holmes, marele interpret de semne (prin deducţia intelectuală) (e invocat şi Freud, marele interpret al viselor). El a declarat, de asemenea, că a ales filme ale căror imagini se apropie de imaginile picturale (aici l-a ajutat mult descompunerea filmului în cadre fixe, pe calculator – capturile de imagini) şi, în plus, care abordează în mod evident un discurs metacritic – filme care discută ele însele despre dispozitivul cinematografic.
Una peste alta, cărţile lui Victor Ieronim Stoichiţă – în cazul de faţă Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice – reprezintă un excelent ghid de „lectură” a unor tablouri şi filme clasice sau moderne, şi o introducere elegantă în modul de a privi cât mai just, mai aplicat, mai instruit operele de artă – tablouri, filme – ale culturii europene şi americane.
