Fie că le citești pentru perioda pe care o descriu, fie pentru a afla mai multe despre omul care le scrie, cărțile de memorii sunt undeva la limita între ficțiune și non-ficțiune. Nimeni nu se poate detașa complet de propria viață pentru a și-o descrie obiectiv și, în momentul în care face o poveste din viață, nici un autor nu se poate abține să nu ficționalizeze puțin (chiar dacă respectă adevărul faptelor). Acesta este motivul pentru care autobiografiile, jurnalele și cărțile de memorii au fost primit o denumire care-mi place enorm: literatură de frontieră.
Pentru această listă de cărți de memorii am ales cinci titluri destul de eclectice și diferite. În afară de dorința de a-și povesti viața, autorii nu au multe în comun. Unul e om de știință, doi sunt scriitori, un altul este artist și altul a vrut doar ca timpul în care a trăit să nu fie uitat. Au fost puse alături doar de dorința mea de a le citi.
În mișcare: O viață, de Oliver Sacks
Ultima carte a neurologului Oliver Sacks a apărut anul trecut, cu câteva luni înainte de anunțata sa moarte. Pe lângă faptul că a fost un om de știință extraordinar, pasionat și mereu curios, Sacks a fost și un povestitor minunat. Cărțile lui îmbină știința cu cea mai pură plăcere a scrisului și a povestirii, totul învăluit într-o atitudine caldă și binevoitoare, profund umană.
Oliver Sacks a fost un om care a vrut să înțeleagă, să vindece, să știe și să povestească. E celebru pentru volumul Omul care își confundat soția cu o pălărie și pentru filmul Awakenings (unde personajul său a fost magistral interpretat de Robin Williams, iar cu Robert de Niro a jucat rol secundar).
Abia aștept s-o citesc, e una dintre cărțile alea la care o să și râd, o să și plâng și care o să-mi meargă la suflet. Uneori, pur și simplu, știi asta dinainte. Îmi place foarte mult și imaginea de pe coperta în ediția română a cărții: Sacks ca tipul savantului pierdut în propriile gânduri, puțin haotic și neglijent, pentru care timpul se oprește în loc în momentul când trebuie neapărat să noteze o idee. După ce a scris în februarie 2015 un editorial emoționat în The New York Times despre faptul că i-a mai rămas doar puțin timp de trăit („Îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care-mi rămân de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund şi mai productiv mod cu putinţă”), în luna mai i-a apărut acest ultim volum de memorii, On the Move: A Life.
„De la patima pentru motociclete şi haltere din tinereţe până la cea pentru înot şi scufundări nutrită până în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie şi medicină la frământările privind calea de urmat în practica medicală şi neastâmpărul cercetătorului dedicat fără rest neurologiei şi fiziologiei, întreaga viaţă a autorului pare să fi stat sub semnul unei mişcări necontenite şi al unei energii fără margini. Mai presus de toate însă, prin evocarea numeroasei sale familii şi a numeroşilor săi prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro şi Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienţi cărora le-a purtat un interes şi o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorinţă de a înţelege, despre căldura umană care i-a animat întreaga viaţă şi activitate şi, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului.” (Editura Humanitas)
„Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică. Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind. Într-o viaţă de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani.” (Oliver Sacks)
Viața acestui băiat, de Tobias Wolff
În primul rând vreau s-o citesc pentru că a apărut în „Colecția Narator” a Editurii Publica, care este una dintre colecțiile mele preferate, o colecție axată pe așa-numita non-ficțiune creativă, un stil literar ce îmbină poveștile adevărate, trăite, cu scriitura bună. Deci, dublu avantaj.
Cartea a fost bestseller New York Times și finalistă a Premiului pentru non-ficţiune al National Book Critics Circle, iar în 1993 a fost ecranizată în regia lui Michael Caton-Jones (cu Leonardo DiCaprio, Ellen Barkin și Robert De Niro). De asemenea, m-a făcut curioasă și o recenzie de astă-vară a lui Marius Chivu din Dilema veche.
„Aceste memorii despre copilăria din anii 1950, un adevărat clasic modern, ni-l prezintă pe tânărul Toby Wolff când dur, când vulnerabil, viclean şi confuz. Despărţiţi prin divorţ de tatăl şi fratele lui, Toby şi mama lui sunt permanent în mişcare. În strădania de a dobândi o identitate şi încredere în sine împotriva ostilităţii constante a unui nou tată vitreg, experienţele prin care trece sunt în acelaşi timp dureroase şi comice, iar Wolff recreează cu măiestrie frustrările, cruzimile şi bucuriile adolescenţei. Diferitele lui planuri – să fugă în Alaska, să măsluiască cecuri şi să fure maşini – duc în cele din urmă la un act de auto-invenţie excesivă, care îi deschide o nouă lume de posibilităţi.” (Editura Publica)
Sculptând în timp, de Andrei Tarkovski
Acum vreo 5 ani am citit Images: My Life in Film, autobiografia artistică a lui Ingmar Bergman (pe care sper s-o văd publicată și în română) și mi s-a părut interesant să citesc și cartea de memorii a unui alt mare regizor european, Andrei Tarkovski. Apărută la Editura Nemira, într-o colecție dedicată exclusiv teatrului (și singura din România, din câte știu eu), „Yorick”, Sculptând în timp a fost cea mai bine vândută carte a Editurii Nemira la Gaudeamus 2015. Ceea ce nu e un lucru nesemnificativ pentru o editură care publică volumele lui G.R.R. Martin.
Revenind la Tarkovski, mi se pare interesantă o astfel de carte care deschide ușa către laboratorul imaginar al unui mare creator. Nu mă aștept să găsesc în carte explicații pentru Călăuza sau Andrei Rubliov, cât, mai degrabă, întrebări. Întrebări despre lume și despre artă, despre om și despre artist, despre spirit și mijloace artistice de exprimare.
Nostalgice sau reflexive, cărțile de memorii ale scriitorilor și artiștilor nu pot fi întru totul separate de opera lor. Și de asta sunt cu atât mai interesante. Deși nu oferă explicații (pentru asta există criticii și biografii), te fac cumva să-i vezi dintr-o altă perspectivă, cea de oameni, nu de autori, dar care o completează pe cea artistică.
„Căutând răspunsuri la întrebări despre film şi artă în general, despre creator şi public, despre valori şi nonvalori, unul dintre cei mai importanţi cineaşti din secolul XX priveşte adânc în sine şi spre lumea din jur. Lumea lui se dezvăluie în Sculptând în timp, carte fundamentală pentru orice artist, astfel încât să stârnească şi mai multe întrebări. Un volum de excepţie apărut în colecţia Yorick, în care veţi descoperi, în vorbele lui Tarkovski, nu doar că «Absolutul poate fi atins numai pe calea Credinţei şi a Creaţiei», ci şi că «Scopul artei este acela de a-l pregăti pe om pentru moarte, de a-i curăţa şi de a-i afâna sufletul, de a-l face capabil să devină mai bun.»” (Editura Nemira)
De ce să fii fericită când poți fi normală?, de Jeanette Winterson
Mi-am dorit să citesc cartea asta de când am auzit prima oară titlul, înainte să aflu despre ce e vorba. Nu o citisem pe Jeanette Winterson (între timp, am citit Portocalele nu sunt singurele fructe, primul ei roman, pentru care a primit, la 23 de ani, Whitbread First Novel Award), dar titlul mi s-a părut genial.
Dacă Portocalele nu sunt singurele fructe este un roman (un bildungsroman, mai exact) despre dezvoltarea sexuală a unei tinere în mediul de un puritanism excesiv al unui mic târg englezesc și alături de o mamă adoptivă bigotă și fanatică, De ce să fii fericită… este, conform descrierii editurii Hecate, „geamănul tăcut al primului roman de Jeanette Winterson”. Și, mai departe, „Plină de durere și umor, ca și de o extraordinară dragoste pentru viață, această carte vorbește despre căutarea fericirii, despre lecțiile de iubire, despre căutarea unei mame și despre o călătorie în lumea nebuniei și înapoi”.
De pe Valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane, de Sarmiza Cretzianu
Anul trecut, Editura Corint a inițiat o colecție interesantă, „Istorie cu blazon”, care își propunea să recupereze moștenirea istorică a micilor târguri de provincie și a familiilor boierești uitate. Mi s-a părut foarte bună ideea și am tot vrut să citesc cărțile apărute, însă până acum nu am reușit să mă apuc de nici una. Am ales să încep cu cea a Sarmizei Cretzianu din două motive ridicol de superficiale: îmi place titlul și are cele mai puține pagini. Știu, știu, nu-i frumos, dar cu atâtea cărți de citit, e sănătos. Panduri, codane, conace părăsite, iubiri și moravuri trecute, cucoane și slugi, fanarioți și boieri pământeni… un întreg imaginar istoric pare a se deschide între paginile acestei micuțe cărți.
„Încă mai există urmaşi ai familiilor descrise de Sarmiza Cretzianu. Ea a fost prima care a înţeles pericolul dispariţiei acestei mici «elite nobiliare» locale şi a căutat să salveze, în această carte-document, o parte din vechiul suflet oltenesc — mărturii ale unor vremuri tulburi, de zaveră, când turcii făceau legea, profitând de slăbiciunile ultimilor domni fanarioţi. Sunt anii de glorie ai lui Tudor Vladimirescu, apoi de treptată modernizare a societăţii, la care nici boierimea de pe Valea Motrului nu putea să rămână nepăsătoare. Să nu uităm că aceşti boiernaşi, cu tot «exotismul» lor, au fost cei care, prin acţiunile lor şi ale urmaşilor, au contribuit la modernizarea statului român.” (Alin Saidac)
„Puţini oameni din zilele noastre cunosc Valea Motrului şi mai puţini sunt cei care au auzit de boierii de la Motru şi de întâmplările petrecute pe timpul când mănunchiul de evghenişti de pe malurile Motrului era în floare. Rari sunt acei ce-şi mai amintesc ale cui erau conacele astăzi părăsite şi mai cunosc fapte şi poveşti de pe vremuri. Chiar urmaşii boierilor de Motru, goniţi de lipsa de pământ, surghiuniţi la oraşe, slujbaşi necunoscuţi sau pierde-vară, nu mai ştiu nimic despre strămoşii lor şi despre locurile pe care le-au părăsit. Ici-colo câte o cucoană bătrână sau o fostă slugă la vreo curte îşi mai aduce aminte de vremurile de strălucire ale boierilor de Motru.” (Sarmiza Cretzianu)
