Bookaholic

În general, după ce termin o carte (mai ales una care m-a impresionat mult și m-a pus pe gânduri), am o mică greutate în a hotărî ce să citesc mai departe. Teancurile de cărți de citit parcă nu sunt niciodată la fel de multe și de ispititoare ca atunci când apare întrebarea „Ce-ar trebui să citesc în continuare?”. Vrei să le citești pe toate, dar nu te poți decide cu care ar trebui să începi. Așa că, pentru astfel de situații de „criză” am un remediu eficient: cărțile de proză scurtă.

Cărți „de pauză”, cărți numai bune de citit între cărți, volumele de proză scurtă sunt cărți fără început și sfârșit, cărți pe care le poți citi pe sărite sau le poți lăsa timp îndelungat pe noptieră. Spre deosebire de romane, proza scurtă nu o pot citi „dintr-o suflare”. Simt nevoia să fac o mică pauză după fiecare bucată, să reflectez puțin, să o savurez, să mă adâncesc în ea.

Mai jos, o nouă listă de bookaholic cu cinci cărți de proză scurtă, mai noi sau mai vechi, pe care mi-am propus să le am alături în caz de tsundoku. Pe unele le-am luat pentru că am apucat să le răsfoiesc și mi-au plăcut, pe altele pentru că mi-au fost recomandate.

Inima inimii, de Antonio Lobo Antunes (trad. Dinu Flămând)

O combinație emoționantă între liric și epic, „cronicile” lui Antonio Lobo Antunes sunt momente diafane și inefabile, momente de preaplin. Preaplin omenesc, preaplin de frumusețe și de emoție, nu pot fi citite decât încet și cu pauze lungi, urmate de lungi momente de reflecție. O astfel de carte te scoate din ritmul rapid de lectură pe care l-am adoptat ca urmare a ritmului tot mai rapid de viață și te aduce într-o nouă dimensiune a cititului. Una în care parcă înțelegi și mai bine cuvintele cronicarului: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. Cu Inima inimii descoperi că lectura e zăbavă, așa cum trebuie să fie mereu.

„Romanul pe care visam eu să-l scriu trebuia să fie una dintre acele cărți unde, așa cum se întâmplă în stadiul ultim al înțelepciunii chineze, toate paginile ar deveni niște oglinzi; iar prin ele s-ar putea zări nu doar cititorul însuși și prezentul locuit de el ci, deopotrivă, trecutul și viitorul, visele, catastrofele, dorințele și amintirile noastre.” (Inima inimii)

Copilăria surprinsă în momentele ei de graţie sau de teroare comică, un album de familie emoţionant, centrul lumii de la Plaja Merilor, scene din viaţa unor cupluri fracturate, gândurile unor bărbaţi şi femei a căror disperare provine fie din lipsa iubirii, fie din cauza îmbătrânirii, evocări ale vechii Lisabone cu pitorescul mahalalelor şi al cafenelelor-patiserii… Aceste scurte proze nostalgice, dramatice, ironice sau poetice îşi trag substanţa din fulguraţii reale sau imaginare, din culoarele ascunse ale memoriei şi din singurătatea unei vieţi dedicate scrisului. (Editura Humanitas Fiction)

Integrala prozei scurte, de Truman Capote (trad. Constantin Popescu)

Apărut toamna trecută la Gaudeamus, volumul a inaugurat, alături de Cu sânge rece, Seria de autor Truman Capote la Editura Art. Capote este, pentru toată lumea, legat de Mic-dejun la Tiffany, și de carte și de ecranizare, dar simt nevoia să-l descopăr și dintr-o altă perspectivă, iar proza scurtă promite să nu dezamăgească.

Integrala prozei scurte confirmă statutul lui Truman Capote de maestru al povestirilor. Eleganţa stilului, notele de ironie, umor sau melancolie se regăsesc în fiecare dintre textele sale, care, deşi diferite ca tematică, mergând de la supranatural la amintiri din copilăria petrecută în Sudul magnific, au în comun sensibilitatea şi subtilitatea analizei psihologice ce-i sunt caracteristice. Personaje neobişnuite, situaţii bizare, un montagne russes de emoţii – se regăsesc toate în povestirile din acest volum care-l plasează pe Capote la unul dintre cele mai înalte niveluri ale literaturii americane. (Editura Art)

Balada tristei cafenele, de Carson McCullers (trad. Mirella Acsente și Maria Valer)

Trebuie să recunosc o doză de superficialitate în alegerea acestei cărți: mă atrage foarte tare titlul. Are un anumit parfum de înfrângere, de fum de țigară și de melodii de dragoste cântate în surdină care mi se pare irezistibil. Celălalt motiv este că am mai citit o povestire mai lungă de Carson McCullers, Răsfrângeri într-un ochi de aur, și mi-a plăcut extrem de mult stilul scriiturii. Mă aștept să nu fiu dezamăgită nici de Balada tristei cafenele.

De la povestirea Wunderkind, cu care scriitoarea născută în Georgia (SUA) debutează la 19 ani, și până la nuvela care dă titlul volumului, în Balada tristei cafenele se adună povești despre înfrângere și durere înăbușită: iubiri pierdute, pasiuni care s-au stins sau nici n-au apucat bine să se nască, răzbunări care dau greș. Îmbibate de marea melancolie a Sudului american (chiar dacă nu se petrec toate acolo), poveștirile se alcătuiesc polifonic, ca o muzică a tristeților de oameni învinși de viață ori de dragoste: o adolescentă nu știe dacă mai vrea sau nu să fie toată viață pianistă; un bărbat își privește soția rătăcindu-și amintirile în alcool, dar rămâne, resemnat în furia lui mută, lângă ea și lângă copii; o femeie sălbatică și singuratică se îndrăgostește fulgerător și biata ei dragoste e nefericită… (Editura Polirom)

Furia și alte povestiri, de Silvina Ocampo (trad. Lavinia Similaru)

Considerată unul dintre cei mai importanți autori din literatura argentiniană, Silvina Ocampo a urmat studii de artă la Paris cu Giorgio de Chirico și a fost soția lui Adolfo Bioy Casares. De asemenea, a fost implicată, alături de Casares și Borges, în numeroase proiecte literare. Nu știu la ce să mă aștept de la acest volum, ceea ce-l face cu atât mai interesant, mai ales când citești că, pentru a-și scrie povestirile, autoarea s-a inspirat din „cruzimea vieţii, când este aparent veselă”.

Viaţa este crudă după Silvina Ocampo, copilăria este lipsită de inocenţă, obiectele pierdute revin pentru a‑şi împinge proprietarul în infern, visele se moştenesc o dată cu banii ori se materializează, fraţii se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, prietenii se urăsc, pentru a evita un scandal se comite o crimă, iar Paradisul şi Infernul sunt aidoma caselor de licitaţii şi în cele din urmă se confundă… (Editura Univers)

Infamii mărunte, de Panos Karnezis (trad. Mirella Acsente)

Infamii mărunte este o carte pe care mi-am luat-o la recomandările (călduroase și insistente) a mai mulți prieteni cititori. Prezentarea editurii ar fi fost, probabil, suficientă ca să mă convingă, însă nu știu dacă aș fi ajuns și singură la ea. E o apariție mai veche (dar în continuare în librării), așa că aș fi putut s-o trec ușor cu vedere. Acțiunea pare a aduce aminte de târgurile grecești ale lui Nikos Kazantzakis sau de atmosfera balcanică din cărțile lui Panait Istrati, ceea ce, pentru mine, reprezintă un motiv suficient pentru a fi pusă în teancul „de citit”.

Lumea lui Karnezis este cea a unui sat grecesc anonim. Plină de pitoresc meridional, suspendată între mit și realitate, oscilând între „cândva” și „acum” pe linia incertă a unei atemporalități seducătoare. Personajele care o animă sunt oamenii locului – preotul, frizerul, târfa satului, doctorul, cusătoreasa, primarul –, dar și câte un animal ocazional: un centaur, un papagal care recită din Homer, un cal numit Istoria… Viețile acestora se intersectează, destinele li se împletesc ineluctabil, așa cum se întâmplă într-o comunitate mică, și toți își cunosc unii altora secretele – crimele ascunse, tainele perfide, infamiile mărunte. Karnezis își scrutează eroii și peisajul mediteraneean cu un ochi necruțător, creând o lume în care magia pierde invariabil în fața asprei realități, o lume în același timp universală, amuzantă și profund captivantă.  (Editura Corint)