Bookaholic

Există nenumărate poveşti de care ne îndrăgostim şi pe care nu le mai uităm niciodată. Cuvintele, întâmplările, faptele rămân întipărite în inimă, ca prinse în cea mai veche carte din lume. Mai există, de cealaltă parte, şi poveştile pe care încercăm din răsputeri să le uităm. Poveştile care, la vremea lor, nu au fost spuse prin cuvintele potrivite. Ce face însă, dincolo de felul în care rostim o poveste, să rămână alături de noi o trăire pe care ne promitem că nu o vom uita niciodată? Şi, tot dincolo de cuvinte, amintirea a ceea ce simţim se păstrează, fără ca noi să mai depunem vreun efort ca atunci când încercăm să uităm.

În Lumea Sofiei păşeşti ca într-o carte deschisă şi, în acelaşi timp, cea mai veche din lume. Ştii că păşeşti pe un tărâm care, în realitate, nu poate exista aievea. Dar te laşi vrăjit, foarte uşor, de felul în care îţi place şi ţie, naiv, să te plimbi alături de nişte aventuri pe care nu oricine le poate prinde, una după alta, aşa cum face Jostein Gaarder.

Nimic nu te pregăteşte totuşi pentru o istorie a filozofiei. Nu, în corpul tău, deja, inima îşi pregăteşte bătăile inimii pentru ceea ce îţi promite chiar titlul, o fereastră deschisă către o lume care nu e a ta: e lumea Sofiei şi ştii, fără să fie nevoie să-ţi mai spună cineva, că va trebui să fii un invitat discret, că oricând dintr-o frază s-ar putea ivi un musafir nepoftit, că oricând filozoful Alberto Knox care-i trimite Sofiei lecţiile-scrisori s-ar putea răzgândi, şi-ar putea lua tălpăşiţa, luându-l cu el şi pe câinele mesager, Hermes.

Există un farmec al scrisului şi există un farmec al cititului. Sunt stări şi emoţii diferite, pe care le redescoperi însă cu o plăcere atât de cunoscută. Şi citind Lumea Sofiei simţi de multe ori plăcerea scrisului, de parcă rândurile ar fi putut fi chiar ale tale, nepregătit încă să recunoşti faţă de tine că, de la primele pagini, ai devenit personajul principal.

Nu răsfoieşti deja după dovezi ale trecutului care te fac acum să îmbraci chiar tu această poveste. Te laşi, de la un scurt capitol la altul, purtat de un altcineva care te ţine de mână. Păşeşti cu încredere fiindcă acel cineva cunoaşte bine drumul.

Atunci când visăm, păstrăm în amintirea noastră locuri dragi. Ne încăpăţânăm să ţinem cu dinţii de imagini fugitive care nu au, venind din vis, bunul obicei de a rămâne prea mult în memoria noastră. Şi aici apare această îndârjire cu privire la carte: nu vreau să uit cum, de multe ori, în această plimbare-lectură, ieşeam întâmplător în câte-o oază de lumină, deloc aleatorie, în mijlocul unei păduri în care, pe lângă lumea Sofiei, se mai ascunde încă una, secretă, ascunsă, tulburătoare.

Cum călătorim? Cu siguranţă, nu avem cu toţii aceleaşi preferinţe. Poate că unora le e teamă de avion, în vreme ce alţii abia aşteaptă să zboare. Pe alţii îi macină o călătorie prea lungă cu trenul, pe când pentru unii e prilej de relaxare şi, de ce nu, analiză interioară. Călătoria, deci, nu poate fi la fel pentru fiecare om, aşa cum nici lectura nu se poate face cu aceeaşi pereche de ochi de către doi oameni diferiţi. Nu ştiu cum ar trebui să arate Lumea Sofiei prin lentilele unui călător pe care poate nici nu-l interesează filozofia. Dar atunci, iată, pentru el, prima lecţie:

„Poetul german lohann Wolfgang Goethe a scris: De-ai trăit trei mii de ani / Şi nu ştii să-i socoteşti, / Umbli-n beznă ca bezmetic, / Chiar de zi cu zi trăieşti”.

Fiecare nouă lectură înseamnă o plecare. Există atâtea feluri de a-ţi lua la revedere de la un om. Însă nimic nu poate descrie, şi nici n-ar trebui, felul în care ne retragem pe furiş spre o carte, spre alte locuri, spre alte lumi. Sunt căutări continue, sunt vânători după nişte răspunsuri pe care nu ştim niciodată dacă le vom găsi. În trecut sau în viitorul imaginat, mintea noastră încearcă în permanenţă să înţeleagă şi să cuprindă în ea lumi întregi. Refugiu, evadare sau formă în care singurătatea te lasă să crezi că nu eşti, realmente, atât de singur. Nu fugi din faţa lumii, prin lectură, pentru a uita, aşa cum nu încerci să uiţi că există război citind despre războaie. Iar lupta, în lumea Sofiei, nu e doar una de înţelegere, ci şi una concretă, palpabilă, ilustrată prin scrisori şi emoţii. Nu pleci niciodată cu adevărat atunci când citeşti, ba chiar ai uneori ocazia de a simţi de două ori mai mult, de a înţelege de două ori mai bine, de a vedea de două ori mai clar. Realitatea nu dispare, ci revine în forme pe care uneori le poţi cu greu îndura. Cititorul avid este, din acest punct de vedere, cel mai curajos dintre oameni.

„Am văzut în cazul lui Socrate cât de primejdios poate fi să apelezi la raţiunea oamenilor. Cu Iisus vedem cât de primejdios poate fi să ceri o dragoste necondiţionată pentru aproapele tău şi o iertare la fel de necondiţionată. Şi astăzi vedem cum state puternice tremură din toate încheieturile atunci când sunt puse în faţa unor cereri simple de pace, dragoste, mâncare pentru cei săraci şi iertarea statelor duşmane”.

Ce îţi spune raţiunea? Şi cum te pregătesc câteva capitole pentru un răspuns pe care nu-l anticipaseşi nici pe departe? „Numai astfel te fereşti a pluti în gol”, printr-o cunoaştere-datorie care nu poate fi dată la o parte şi care nu poate fi amânată. Nu vom descoperi deci mâine cine suntem azi dacă analiza nu se face acum, în prezent, trăind, cercetând, încercând să înţelegem. Ca şi cum, rotind masa la care se fac jocurile de cărţi, în centrul lumii nu se află omul, ci cunoaşterea.
„Sofia privi o vreme prin micile găuri din gardul viu în grădină”. Aşa se dezvăluie, în fapt, întreg mecanismul care ţine laolaltă o carte deloc zgârcită cu volumul de informaţii, la prezentarea complexă şi totuşi deloc greoaie, la o istorie a filozofiei care, deşi pare să trateze succint ideile perorate în timp, reuşeşte să puncteze şi să exprime în manieră nouă ceea ce tindem să punem deoparte de noi, considerând că ar aparţine „înţelepţilor”.

Să fii tu preocupat de tine, cât şi de celălalt, cât şi de lume, pare să spună această carte. Eşti una cu lumea, eşti una cu istoria filozofiei care ţi se predă într-un mod atât de neaşteptat, neobişnuit şi, totodată, fermecător. Trăieşti, aşadar, de când lumea:

„Ea însăşi nu era altceva decât un om întâmplător. Dar când avea să-şi cunoască propriile rădăcini istorice, avea să fie o fiinţă ceva mai puţin întâmplătoare. Ea însăşi trăia doar câţiva ani pe planeta aceasta pământească. Dar dacă istoria omenirii era şi propria ei istorie, atunci, într-un anumit sens, ea însăşi era în vârstă de multe mii de ani”.

Ca la un semn, pe scena acestei lumi apar întotdeauna personajele potrivite. Nimeni altcineva nu are parcă voie să intre, nimeni altcineva nu pare să existe. Un drum în noapte până la o biserică aflată la câţiva kilometri depărtare nu reprezintă un pericol pentru o fetiţă de paisprezece ani. O noapte petrecută cu cortul în pădure nu pare, din nou, să fie supusă niciunui fel de primejdii. Lumea aceasta magică, prin absenţa războiului îndepărtat, e pusă, în aparenţă, la adăpost de orice fel de pericole.

Poţi alege să crezi, poţi alege să vrei să înţelegi. O istorie a binelui alături de o istorie a răului, o filozofie care încearcă să împace raţiunea cu convingerea că există Dumnezeu. Istorisite la nivelul de înţelegere al unui copil sau al unui adolescent, adultul intră în joc. Evul mediu ţine zece ore, nu o mie de ani. Imaginaţia ta se lasă răsfăţată, Jostein Gaarder e un maestru al reaşezării unor piese de puzzle pe care mulţi alţii nu vor nici măcar să le atingă.

Aceasta e lumea, priveşte, pare să-ţi spună. Nu e nimic de care să te temi, însă totul trebuie înţeles, parcurs. O reaşezare în centrul lumii, deci, o obligaţie a ta, ca cititor, de a avea răbdare, de a înţelege, de a-ţi face temele care au fost poate sărite la vremea lor. Şi povestea, reistorisirea în cadrul unei poveşti mai mari, tehnică pentru care Gaarder e recunoscut, facilitează întreaga lectură.

Surprins, fermecat, aţâţat. Aşa reuşeşte Jostein Gaarder să îşi plimbe cititorul de la un pasaj la altul, de la o idee la alta, ademenindu-l ca pe un copil căruia îi promiţi bomboane dacă va fi cuminte. Cheia care se roteşte în interiorul nostru şi ne ţine atenţia captivă? Mirarea.

„După cât se pare, noi ne pierdem în decursul copilăriei însuşirea asta de a ne mira în faţa lumii. Dar prin asta pierdem ceva esenţial – ceva, un lucru pe care filosofii ar vrea să-l trezească din nou la viaţă. Căci undeva în noi, ceva ne spune că viaţa este o mare enigmă. Noi am trăit asta cu mult înainte de a fi învăţat să gândim”.

Şi nu devine întregul roman decât o reîntoarcere la această mirare înnăscută care nu ar fi trebuit să ne părăsească niciodată. Norocul este că înveţi însă din nou să te bucuri şi să laşi fraze ca cea de mai jos să se odihnească mai mult în vârful limbii:

„Un atom de hidrogen care stă într-o celulă pe vârful nasului meu a fost odinioară parte din trompa unui elefant. Un atom de carbon din muşchiul inimii a stat odată pe coada unui dinozaur”.

                                                                  © Pixar

Şi dacă, până la finalul cărţii, mai sunt întrebări fără răspuns, cum e de altfel şi firesc, vom şti ce avem de făcut. Curiozitatea noastră, în faţa lumii, nu se va mai pierde niciodată.

„Partea tristă e ca pe măsură ce creştem mari ne obişnuim nu numai cu legea gravitaţiei. Ne obisnuim în acelaşi timp şi cu lumea însăşi”.

Joc, mister, religie, filozofie, curiozitate de copil şi înţelegere de adult, sunt toate puse de scriitor în slujba noastră, a celor cărora li se dă ocazia să facă descoperiri alături de Sofia într-o lume cu rol dublu.

„Omenirea este confruntată cu probleme importante cărora nu le găsim imediat soluţiile potrivite. Şi atunci se deschid pentru noi două posibilităţi. Putem să ne păcălim singuri pe noi înşine şi restul lumii şi să ne ne prefacem că am şti tot ce merită să fie ştiut. Sau putem să închidem ochii în faţa marilor întrebări şi să renunţăm o dată pentru totdeauna să mergem mai departe. În felul acesta omenirea se împarte în două. În cea mai mare parte, oamenii sunt fie siguri de tot pe ei înşişi, fie indiferenţi”.

Nu e precaut, ci doar înţelept să nu închei scriind despre Lumea Sofiei cu o concluzie categorică. E mai sănătos, întotdeauna, să rămână o uşă deschisă către cititorul-invitat, discret, cu promisiunea că nu se va plictisi de-a lungul unei călătorii nu numai în timp, în istorie, ci şi către sine.