Despre anxietatea legată de ideea de „a nu avea niciodată copii” nu am citit prea des; poate chiar este un subiect despre care se vorbeşte rareori, nu cu vocea psihologiei sau a sociologiei sau a feminismului, ci cu vocea individuală, a unui personaj care poate reda complexitatea situaţiei, din interiorul existenţei lui. Cineva care să pună faptele pe masă. Care să spună: am cincizeci de ani; nu am devenit niciodată mamă; nu mă simt nici bine, nici rău, în general; aud, din când în când, câte un ţipăt acut de copil, despre care ştiu că e doar în capul meu; am o viaţă profesională ok; trăiesc singură; mă simt liberă; mă urmăreşte ceva.

Unul dintre personajele principale ale romanului Marea casă, de Nicole Krauss, este o scriitoare destul de faimoasă care trăieşte singură şi nu are copii; are acum cincizeci de ani, iar viaţa ei este una dintre acele vieţi făcute din „etape”, extrem de bine delimitate unele de altele. (Chestia „etapelor” e ca o palmă peste faţa ideii de „destin”; cu cât o întâlnesc mai des, cu atât îmi pare mai bine.)

Această femeie care vorbeşte la începutul cărţii lui Nicole Krauss povesteşte cum, pe când avea douăzeci şi ceva de ani, după despărţirea de iubitul ei, a rămas într-un apartament complet gol, pentru că toată mobila îi aparţinuse lui; un prieten o pune în legătură cu un poet originar din Chile, care e hotărât să se întoarcă în ţară, dar nu ştie precis dacă sau pentru cât timp va rămâne acolo. Aşa că îi lasă ei toată mobila, rugând-o să i-o păstreze, în caz că se va răzgândi şi se va întoarce; printre piesele de mobilier se află şi un birou masiv, cu multe sertare de dimensiuni diferite, despre care chileanul spune că i-ar fi aparţinut lui Lorca.

Femeia se ataşează, cu timpul, de acest birou; scrie chiar şi câteva romane stând aşezată la el; despre poetul chilean află, după o vreme, că a fost torturat şi ucis. Totuşi, după mulţi ani, cineva o contactează şi o întreabă dacă mai este în posesia biroului şi povestea continuă, tot mai complexă şi mai misterioasă, zici că e roman poliţist; dar spun asta în sensul bun, din moment ce mie îmi plac la nebunie romanele poliţiste.

Este o carte care te face să te gândeşti la importanţa interioarelor; a obiectelor în jurul cărora sau cu ajutorul cărora trăieşti. Biroul la care o scriitoare a lucrat ani la rând; scaunul pe care altă scriitoare s-a aşezat, ani la rând, seara, în faţa şemineului; patul în care cineva a dormit, toată copilăria lui. Marea casă este un roman despre obiectele de mobilier propriu-zise care se transformă, în timp, în obiecte care mobilează cu adevărat interioarele oamenilor.

Este şi o carte construită din poveştile mai multor personaje; ruperile de ritm, schimbarea naratorului, pot fi obositoare; dar legăturile dintre aceste poveşti surprind; iar suspansul există, deşi la prima vedere nimic nu-l garantează.

Cum e să fii o scriitoare de cincizeci de ani care aude uneori vocile copiilor pe care nu i-a avut niciodată? Cum e să te îndrăgosteşti de un bărbat care are jumătate din vârsta ta? Cum e să fii părintele unui tânăr care s-a întors din război neatins fizic, dar din care viaţa pare să se fi scurs iremediabil? Şi cum e să-ţi dedici existenţa întreagă unei femei care nu ţi-a spus niciodată esenţialul despre identitatea ei?

Spuneam că personajul de la începutul cărţii vorbeşte, printre altele, prin confesiunea ei, despre anxietatea unei femei care nu a devenit niciodată mamă; şi vezi şi înţelegi complexitatea atitudinii ei în faţa acestui fapt. Minunat la Nicole Krauss e că mişcările interioare ale personajelor ei sunt ca o succesiune de umbre pe perete, care, pe rând, dau speranţă sau îngrozesc; care înduioşează, dacă eşti disponibil. Şi cred că cititorii potriviţi pentru această carte sunt unii disponibili şi răbdători, care, atunci când se plimbă printr-un târg de vechituri, se opresc, pescuiesc un obiect care i-a atras şi-l întorc voluptuos toate părţile; unii pentru care „detaşarea” nu are niciun sens; lor le-o recomand.

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


4 comentarii
  1. Pingback: La plimbare prin blogosferă (33) | Rontziki

  2. AvatarMIHAELA GRIGORAS

    Am revenit cu impresii. Dupa ce am citit Istoria iubirii, credeam ca am intuit complet stilul acestei scriitoare si ca nu voi mai fi atat de surprinsa de lectura noului roman. Ei bine, am fost surprinsa si inca in mod deosebit. Desi la inceput nu vedeam cum intre tablourile cartii s-ar putea stabili o legatura, in final toate s-au unit intr-o compozitie unica si expresiva. Da, ai dreptate, acest roman este pentru cei ce citesc cu rabdare, pas cu pas, bucurandu-se de muzicalitatera fiecarei fraze si de emotiile transmise de multitudinea de personaje de sexe, varste si conditii sociale atat de diferite. Mie mi-a placut foarte mult.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *