Faptul că romanele Marthei Bibescu încep să fie traduse ori reeditate atrage atenţia şi asupra personajului care a fost această scriitoare cu descendenţă aristocrată. Singurul jurnal care se găseşte deocamdată pe piaţă, publicat în 2012 este, din cât am putut verifica,  Jurnalul Berlinez, apărut la Editura Vivaldi, în traducerea lui Dumitru Hîncu.

Este vorba de un jurnal stufos, scris în săptămâna petrecută la  Berlin în 1938. Ca multe din scrierile ei memorialistice, şi acest jurnal e înţesat cu referinţe la oameni de stat, la personaje din aristocraţia Europei şi la şefii nazişti în compania cărora s-a găsit în perioada în care şi-a însoţit soţul, pe George Valentin Bibescum la Congresul Federaţiei Aeronautice organizat în capitala celui de Al Treilea Reich (George Valentin Bibescu fiind şi preşedintele F.A.I).

Chiar dacă vizita nu a fost foarte lungă, Martha Bibescu a întâlnit suficient de mulţi oameni importanţi în cursul unui adevărat maraton de întâlniri oficiale sau mondene. A avut, în felul ăsta, material pentru o cronică la cald a high-life-ului berlinez, în plină ascensiune nazistă. Şi a notat detalii peste detalii în acest jurnal care a acumulat, în mai puţin de o săptămână, în jur de 150 de pagini.

Sunt multe lucruri şocante pentru cititorul de azi, inclusiv faptul că Federaţia Aeronautică Internaţională a fost primită de capii celui de al Treilea Reich, sau că Martha Bibescu, chiar dacă îşi bate joc de Göring, s-a aflat în compania lui, invitată fiind la toate dineurile şi vizitele oficiale prin care naziştii încercau să impresioneze delegaţii din cele treizeci şi patru de ţări prezente la congres.

Înconjurată  şi de de afini, cum au fost cei din familia vicepreşedintelui american G. L. Cabot, de lordul Londonderry  şi de soţia lui, sau de kronprinţul Germaniei, căzut acum în dizgraţie, Martha Bibescu nu ezită să-şi etaleze afinităţile şi legăturile pe care le are cu aceştia, exersîndu-şi, în paral, spiritul critic şi sarcasmul cu care ţinteşte către cei pentru care nu are decît dispreţ. Hitleriştii instalaţi în vechile palate ale Berlinului wilhelmian sunt cele mai flagrante ţinte, în timp ce zona în care-şi găseşte confort e, cum altfel, cea a încrengăturilor aristocratice din Europa de dinainte de Verdun.

Una dintre cele mai relevante întâlniri, asupra căreia Martha Bibescu insită mult în jurnal este cea cu cu kronprinţul Germaniei. Episodul este descris pe larg şi cu multe detalii, inclusiv cu cele care ţin de pregătirea vizitei şi de alegerea celei mai potrivite toalete. Pe cei doi îi lega o afecţiune veche, o dragoste de tinereţe păstrată la un nivel platonic, la care diarista face referinţă, şi nu numai în acest jurnal.

Odată cu ascensiunea lui Hitler, prinţul moștenitor fusese îndepărtat  şi marginalizat, izolat la reşedinţa din Postdam, unde Martha Bibescu îi va face o vizită după douăzeci şi şase de ani de la prima lor întâlnire, una care i-a marcat, cum reiese din jurnale, foarte puternic pe amîndoi.  Martha Bibescu îl cunoscuse  pe kronprinţ în 1909, în timpul unei vizite pe care acesta o făcuse în România.  S-au văzut pentru prima dată în seara unui spectacol dat la palatul Stirbey şi de atunci au rămas legaţi  o lungă amiciţie, la istoria căreia  Martha Bibescu face referire în repetate rînduri.

martha marthaSursa

Întoarsă într-un Berlin hitlerist, din care moștenitorul tronului fusese  practic exilat, Martha Bibescu rememorează aceste momente din trecut, într-un puternic contrast cu atmosfera militarizată pe care o descoperă în acelaşi oraş, după Anschluss. Relevante pentru brutalitatea manierelor noii puteri sunt inclusiv scenele de la dineuri oficiale sau vizite protocolare.

Martha Bibescu descrie, de exemplu,  gestul cazon al liderului nazist, care  şi-a trântit sabia peste un aranjament floral, foarte elaborat: „Înainte de a se aşeza, Göringse descinde de sabie şi, spre uluirea mea, o trânteşte pe masă, în faţa lui, strivind sub greutatea ei delicatul aranjament de crini. Mă surprind întinzând mâna şi o dau la o parte pentru a salva florile. Arăt spre ea de parcă aş fi interesată de mânerul de aur cizelat. Drept care el o ia din nou în mână, ca să mi-o arate. Florile îşi ridică iar capul. “ p. 71

Descrierea de mai sus, oricât de sugestivă ar fi, e nimic faţă de portretul pe care i-l face aceluiaşi Göring, după vizita la reşedinţa acestuia din Karinhall. Foarte atentă la tot ce înseamnă protocol, formalităţi şi ceea ce ea numeşte „prejudecăţi vestimentare“, Martha Bibescu îi analizează lui Göring ţinuta din cap până în picioare şi nu-şi stăpîneşte dezgustul şi înţepăturile maliţioase:

„Peste uimitoarea cămasă se încrucişează o vestă verde, de stofă aspră, o jiletcă de vînător, croită din ceea ce ei numesc  Jägerstoff. Această jiletcă verde e butonată cu colţi de animal, galbeni, ascuţiţi, fioroşi. Nu ştiu cărei fiare au aparţinut. Va trebui să întreb. Dar, fără să vreau, găsesc că această podoabă de dentist e respingătoare. Astfel îmbumbată, jiletca prăzulie e încinsă cu o uluitoare centură care dezvăluie pasiunea pentru avuţii palpabile şi sunătoare a noului Heliogabal. Căci centura e de aur, de aur veritabil şi alcătuită dintr-o succesiune de frunze de stejar din aur fin, cizelat. Din Rheingold, aurul Rinului. Aşadar, şoldurile lui Göring sunt încinse cu aurul Rinului. Frunza de stejar, simbol al forţei, înconjurând şoldurile lui Hermann Göring. Ce simbol, o, Loreley! p. 107“

Ca şi cum nu ar fi fost suficient, omul de stat mai poartă la cingătoare şi un pumnal de aur, mai potrivit pentru a înjunghia un mistreţ decât pentru a fi etalat în interior, la ora servirii ceaiului. Observaţiile Marthei Bibescu despre apariţia caricaturală a lui Göring, în pantaloni prăzulii şi şosete de damă, de mătase bej, se întind pe câteva pagini, în care se simte cum jubilează discreditându-l, pentru manierele îndoielnice şi pentru prostul gust cu care şi-a împodobit reşedinţa, același prost gust care-l împinge să le bage sub ochii feluritele daruri primite de la oraşele germane („daruri somptuoase, barbare şi mai ales de prost gust“).

Este impresionat volumul de notaţii făcute de Martha Bibescu în atît de puţin timp  (jurnalul e datat 21-27 iunie, 1938), în contextul în care prinţesa a avut o mulţime de ieşiri, la vizite, petreceri şi dineuri oficiale. De asemenea, ceea ce nu poate fi trecut cu vederea e priceperea cu care surprinde caractere şi detalii semnificative atunci când descrie oameni sau locuri. Ele sunt asezonate cu sarcasmul binecunoscut, cu doza de narcisism, şi ea ştiută, dar şi cu o pătrundere psihologică pe care şi-o exersează spectaculos.

Păcat că de fiecare dată o face selectiv şi interesat: fie pentru a analiza ceea ce admiră, fie pentru a-şi proba, flamboaiant dezgustul sau dezaprobarea pentru ceea ce nu-I seamănă. Tot ceea ce nu o priveşte sau nu-i serveşte direct cade într-o zonă de plumb, a ignorării fără apel: „O economie cerebrală involuntară. Nu reţin cu plăcere numele figuranţilor pe care n-am să-i revăd niciodată“ notează, în contextul în care i se prezintă prietena unei alte prinţese, fiica kronprinţului Germaniei.

În alt loc, descrie cu o cruzime rară cum se simţea agasată de insistenţele unei femei pilot, din România, care îi cere o oarecare formă de protecţie: „La sosirea e aeroport am fost acaparată de o mare  tarantulă  românească. V. Pokol, aviatoare, elevă pilot. Cică să intervin la Bucureşti, s-o ocrotesc. E acolo, mă lămureşte, pe cheltuiala ei. Georges, care detestă aviaţia feminină băştinaşă, mi-o trece mie. Dânsa se ia foarte în serios. Abia dacă am putere să-i zâmbesc şi să-i fac tot felul de făgăduieli, unele mai vagi decât altele“.

Martha Bibescu nu pare să-şi  fi pierdut vreodată vremea cu oameni în care nu a găsit o formă sau alta de flatare publică, iar senzația asta, din ce în ce mai pregnantă, devine greu de suportat. În schimb, portretele celor mari, în care pare să fi găsit aşa ceva, chiar şi cele făcute în jurnal, pentru uz personal (deşi conştiinţa propriei posterităţi nu o părăseşte o clipă, nici măcar în jurnal) au multe date pentru a reuşi să stârnească interesul celor atraşi de culisele istoriei, de memorialistică şi inclusiv de picanteriile care îşi au locul lor în acest gen literar. Cu condiția să reziști în fața   strategiilor autoarei, care vizează mereu flatarea de sine și  cultivarea unui ego în expansiune liberă și mereu interesată.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *