Matei Visniec

Este posibil să îl simpatizezi pe un autor căruia nu i-ai citit cărțile, doar pentru că i-ai auzit pe prieteni vorbind cu drag despre el? Da, este posibil. Așa mi s-a întâmplat mie cu dramaturgul, poetul și prozatorul Matei Vișniec, ale cărui piese de teatru, cu titluri imaginative și delicios de bizare, mi-am propus să le citesc cât de curând. Până atunci, am mers la întâlnirea cu autorul, care a avut loc în deschiderea celei de-a VII-a ediții a Festivalului Internațional de Poezie București (FIPB). În seara zilei de 16 mai, m-am îndreptat spre Aula Bibliotecii Centrale Universitare Carol I și, pentru a sparge în sfârșit gheața, am citit pe drum câteva pagini din „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”.

Matei Vișniec ne-a vorbit despre poezie și teatru, despre amintiri legate de Nichita Stănescu și Cenaclul de Luni, despre statutul poeziei în Franța – unde autorul locuiește din 1987 -, și, spre final, ne-a citit din volumul „Poeme – o antologie”, recent apărut la Editura Tracus Arte. Poveștile sale, condensate și molipsitoare prin pasiunea din spatele cuvintelor, au reprezentat doar o parte a unei seri pline de poezie vizuală și auditivă, care a cuprins și spectacolul „Cabaretul cuvintelor”, în regia lui Alexandru Nagy, precum și straniile gravuri din expoziția „Poeme grafice Matei Vişniec, in memoriam Iuri Isar”.

„Cabaretul cuvintelor” de Matei Visniec

La început a fost piesa regizată de Alexandru Nagy – „un caz de deturnare a poeziei de către teatru”, după cum ne-a spus ulterior Matei Vișniec. O înlănțuire de scene cu și despre cuvinte, preluate din cartea „Cabaretul cuvintelor. Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”, de Matei Vișniec (cronica cărții aici). Scene amuzante, scene încărcate de emoție, scene care m-au pus pe gânduri prin atenția cu care sunt analizate cuvintele, din perspective ironice sau tăios de realiste. Nu doar cuvintele în sine sunt supuse unei cercetări inedite, ci și rolul și sensul lor în lumea de astăzi, simplificarea și vulgarizarea limbajului, dispariția unor termeni și diminuarea puterii lor de a construi povești, dar și a disponibilității noastre de a asculta povești.

Cuvintele povestesc de la o vreme povești pentru cuvinte. Pentru cuvintele nefăcute din om, dar care au fugit de la om. Numai cuvintele mai știu să asculte astăzi povești. Numai cuvintele mai pot înlocui astăzi omul. Numai cuvântul om mai poate înlocui astăzi omul.

Ascultând monologurile excelent interpretate de tinerii actori – Ioana Paşca, Cristiana Savu, Alexandra Murăruş, Andreea  C. Hristu, Silva Helena Schmidt, Radu Cătana -, mi-am adus aminte de ceea ce citisem cu doar câteva minute înainte în „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”: S-a terminat cu cuvintele. Cuvântul trebuie să intre acum la muzeu. De altfel cărțile nu sunt astăzi altceva decât niște mici muzee portabile. Acum a venit momentul imaginii și al sunetului.

„Cabaretul cuvintelor”, de Matei Visniec

După spectacolul care m-a lăsat cu dorința de a citi cartea, Matei Vișniec ne-a vorbit despre legătura dintre teatru și poezie. „Un dramaturg care este în același timp poet reușește să transmită mai multă poezie publicului prin teatru decât poeții prin volumele lor”, a spus autorul, care nu concepe o piesă de teatru fără o dimensiune poetică. Ne-a povestit despre Festivalul de la Avignon, unde, timp de zece zile, a fost martorul poeziei absorbite, aspirate, savurate de câte două mii de spectatori în fiecare seară, prin intermediul spectacolelor de teatru.

Pentru Vișniec, poezia a fost un prim limbaj secret, cu ajutorul căruia a început să înțeleagă mai mult decât puteau să îl învețe profesorii, manualele, romanele sau științele exacte. Scenele din orașul natal au fost primele mirări și cele dintâi reprezentații poetice – mai cu seamă spectacolul oferit de calea ferată din Rădăuți, care împărțea orașul în două, într-o simetrie ca o manifestare involuntară de poezie. A scris foarte multe texte în vremea adolescenței, când se plimba pe șinele de cale ferată, observând trenurile și văzând uneori secvențe absolut halucinante.

Însă poezia nu a avut niciodată un rol mai mare pentru autor decât în anii Cenaclului de Luni, când tânărul Vișniec și colegii lui de generație se întâlneau zi și noapte pentru a citi poeme sau mergeau prin țară în caravane, tot pentru a citi poezie. În acea lume a rigidităților și a absurdităților, poezia era singura forță care putea demola convențiile, iar pentru Vișniec și generația sa a reprezentat o imensă formă de energie și de socializare. „Credeam în poezie, credeam că poezia poate face totul, că-mi poate da răspunsuri, că poate deveni o alternativă la ideologia oficială, că poate deschide frontiere, credeam că poezia poate dărâma o lume și construi o alta.”

Matei Visniec

„A fost un șoc pentru mine când am ajuns în Franța și am descoperit că poezia nu avea aici niciun rol”, ne-a mărturisit Matei Vișniec, care, după ce a fugit dintr-o țară comunistă în care poezia era totul, a ajuns într-un loc în care poezia este un gen discret, care face parte, mai degrabă, din spațiile de laborator. Nu a părăsit căile poeziei nici în Franța, unde a publicat, de altfel, volume de poezie, însă nu a mai avut niciodată credința că poezia este „o artă, o bombă, un cod de deschidere a tuturor seifurilor” și nici sentimentul de importanță socială ca atunci când scria poeme în anii Cenaclului de Luni. Pe atunci avea convingerea că era util societății, lumii, universului, scriind poezie.

„În Franța, poezia este o întâmplare care ține de grupuri discrete, de mici confrerii de poeți care se întâlnesc, care discută. În nici un caz marele public nu se interesează de poezie. Oricum, nu există poeți care să impresioneze o țară întreagă cum era cazul în România cu Nichita Stănescu, chiar cu Adrian Păunescu, cu Marin Sorescu. Erau poeți care se adresau, într-un fel, unei mase de oameni.”

În cele din urmă, și-a dat seama că, în Occident, rolul său era la fel, și pe vremea Cenaclului de Luni, și pe vremea lui Ceaușescu. Poezia este o formă de rezistență culturală într-o lume în care oamenii sunt supuși „unei imbecilizări industriale prin industria de divertisment, prin societatea de consum, prin transformarea omului în cetățean, prin toată această presiune a limbajelor unice.” Vișniec a remarcat că se produce o schimbare a busolei creativității și, cu fiecare an care trece, cu fiecare festival care se organizează, își dă seama că există o remarcabilă creativitate în spațiul Europei de Răsărit, o creativitate care se exprimă mai ușor pentru că nu există presiune comercială.

Matei Visniec citeste din Poeme

Spre finalul întâlnirii, Matei Vișniec ne-a citit trei poeme din volumul „Poeme – o antologie”, spunând și câteva istorioare pitorești despre circumstanțele și receptarea lor. Mi-a rămas în minte povestea care a legat poemul „A fost găsit un mort” de o întâlnire acasă la Nichita Stănescu. Vișniec ne-a mărturisit că, pentru el, Nichita Stănescu este prototipul poetului care arde, așa cum arde o lumânare aprinsă la ambele capete. Un om uluitor, cum n-a mai întâlnit niciodată de atunci, un om care emana poezie prin gesturi și prin vorbe, poate cel mare creator de limbaj poetic de la noi, după Mihai Eminescu.

În acei ani, Vișniec era un modest privitor al spectacolului pe care îl reprezenta Nichita și era sigur că poetul nu putea să rețină numele tuturor celor care îi treceau pragul. Într-o seară, și-a făcut curaj și l-a întrebat pe Nichita: „Spune-mi, te rog, nu-i așa că dintre toate persoanele care sunt aici, numai pe mine nu știi cum mă cheamă?” Nichita i-a răspuns: „Nu, bre, te știu, te cheamă Matei Vișniec!” „Dar cartea pe care ți-am dat-o acum câteva zile sigur n-ai deschis-o și n-ai citit nimic din ea”, nu s-a dat bătut tânărul Vișniec. „Ba nu”, zice, „am citit” – și Nichita a deschis cartea și a citit un poem în fața întregii asistențe. Vișniec ne-a mărturisit că nu va ști niciodată dacă Nichita a deschis cartea la întâmplare sau dacă citise într-adevăr poemul înainte și îi plăcuse, însă, pentru el, momentul rămâne unul extraordinar. Iată ce a citit în acea seară Nichita Stănescu:

În lanul de grâu a fost găsit un mort
un mort înalt cu mâinile subțiri
din buzunarul său au căzut de altfel
și câteva țigări umezite
cei doi tractoriști s-au așezat obosiți
lângă trupul viguros al mortului
o vreme l-au privit în tăcere strivind
boabe de grâu între măsele
mai apoi s-au întins cu fața în sus
au privit cerul mai atenți ca oricând
la urma urmei spuse unul dintre ei
ce-am realizat noi în viață?

Matei Visniec citind la Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti

Al doilea poem, „Corabia” – despre care am aflat, ulterior, că este ultimul capitol al cărții „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” – are o istorie mult mai vastă decât a apucat să ne povestească autorul în scurta întâlnire de luni (mai multe informații găsiți în acest articol). Vișniec ne-a spus că fost un poem imposibil de cenzurat, care a iritat însă conducerea supremă și a dus la sistarea întâlnirilor cenaclului în formula cunoscută. Versatilul poem a fost tradus și în Franța, unde, cu ocazia unei întâlniri, Vișniec a întrebat auditoriul ce părere are despre acest poem, iar cineva a răspuns că are legătură cu ecologia – un drum lung pe care sensul l-a parcurs de la semnificația anticomunistă pe care o avea în vremurile conceperii sale.

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după zece zile noi cei care
ne-am dat mîinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar pînă la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o…
asta e o…

Seara s-a încheiat cu poemul „Căutătorul de aur pierde tot” și cu aceste cuvinte: Mi se pare că România este o țară în care poezia are o anumită importanță. Oamenii citesc în continuare poezie, văd câtă poezie se scrie și se publică și dacă rămânem o țară care crede în poezie, nimic nu este pierdut.

La plecare, am privit lucrările lui Iuri Isar, pe care Vișniec le consideră o formă de poezie, o sursă nesecată de parabole și scenografii pe care ar fi putut construi nenumărate piese de teatru. Grafician, pictor și pedagog talentat, Iuri Isar a explorat poezia printr-o extraordinar de plastică paletă de gesturi și linii trasate pe hârtie, care lasă impresia că artistul a captat lumi pe care doar el le cunoștea.

Poeme grafice Iuri Isar

Festivalul Internațional de Poezie București continuă până pe 22 mai. Programul poate fi consultat aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *