Meir Shalev este unul dintre cei mai populari scriitori israelieni. Dar popularitatea lui nu se datorează plierii pe gustul public. Dimpotrivă, cartea lui, Roman rusesc, este tot ce se poate imagina mai imprevizibil și mai dramatic. Zeci de destine, zeci de acțiuni și întorsături de situație te captează, într-o enigmă amărui-voioasă, până când, la sfârșit, cartea se odihnește lângă tine și doar gândurile, neliniștite, nemulțumite, nu te lasă în pace.

 

Puțină lume știe în România, dar în prima dumneavoastră carte, Biblia, acum, sunt rescrise pasaje din biblie….

Nu este propriu-zis rescrisă, ci e o altă interpretare, dintr-un punct de vedere secular, literar și, de ce nu?, politic. Nu sunt o persoană religioasă. Vechiul Testament, însă, cel evreiesc, cred că are lucruri care sunt încă valide astăzi. De exemplu, am încercat să descriu relațiile dintre profet și rege, biserică și stat, lucruri pe care le cunoașteți bine aici, în Europa. De asemenea, am încercat să observ diversele cassus belli, întrebări precum de ce ar trebui să mergem la război sau cine e neîndreptățit să lupte. Am fost, de altfel, interesat de faptul că nu există popor ales în Biblie, nimeni nu-i perfect și ăsta este un lucru pe care-l apreciez. În creștinism sau în islam, nu poți critica. Dar, în biblia noastră, nu e nimic în neregulă dacă spui că Moise nu e perfect. Poți spune și că regele David nu e perfect. Ori Solomon, bineînțeles. Până și în ceea ce-i privește pe profeți, care nu sunt figuri politice, nu-i nicio problemă cu ei, pentru că nu sunt politicieni, nu-s lideri. Și asta e o atitudine care îmi place mult. În timpurile noastre moderne, da, ni se permite să ne criticăm liderii, dar nu atât de liber precum în Biblie. Și cred că, azi, citim Biblia ca un act secular și modern.

În cartea dumneavoastră se află povestea unui personaj, Efraim, care este de o frumusețe ieșită din comun. El se întoarce din război desfigurat. Dar, la fel ca mulți soldați israelieni de azi, este împotriva războiului.

Trebuie să spun de la bun început că romanele mele nu sunt politice. Scriu literatură despre temele clasice ale literaturii: dragoste, amintire, despre relațiile interumane. Nu promovez niciun „crez” politic. Dar sunt implicat politic în viața Israelului. Am un articol săptămânal în presă, prin care îmi exprim opiniile și cred că aparțin de ceea ce cred că numiți stânga, sprijin compromisul în ceea ce privește teritoriile, între cele două popoare ș.a.m.d. Dar literatura mea nu e deloc politică. Și nici nu-mi place să citesc literatură politică.

Scriitura dumneavoastră are o muzică foarte calmă, aproape magică, dar, sub cuvinte, există o profundă nefericire a personajelor. De la început, bunica Feige, bunicul Mirkin, toate personajele care se preumblă prin carte au un destin tragic, un soi de viață neîmplinită. Cum împăcați această contradicție?

E o tradiție în familia noastră: bucuria, tristețea și umorul locuiesc împreună tot timpul. Spunem bancuri la înmormântare în timp ce plângem, apoi râdem. Într-o altă carte care, bănuiesc, nu e chiar ficțiune, ci memorialistică, în care e vorba de bunica mea, locuind în același sat pe care îl descriu în Roman rusesc, oamenii fac exact acest lucru. Noi găsim întotdeauna ceva haios ca să râdem din toată inima. Dar poate că avem tineri care au fost uciși în război și poate că ăsta e singurul lucru care nu face pe nimeni să râdă. Dar când ne îngropăm chiar părinții, iubiții, bunicii, e întotdeauna cineva care spune ceva vesel, o anecdotă, o glumă, o ciudățenie, în care cel plecat apare. A râde și a plânge în același timp e și în carte.

Dar această îmbinare a sumbrului și a ridicolului o faceți cu un mare calm. Să fie aceasta calea succesului dumneavoastră? Pentru că, orice s-ar întâmpla, spuneți povestea?

(zâmbește) Eu cred că sunt un cititor mai bun decât scriitorul care sunt. Toată experiența mea de cititor (și citesc de la patru ani, non-stop) îmi spune că o carte e o poveste. E prima obligație a scriitorului. Și trebuie să spună povestea bine. Ei, e o problemă: cum s-o spui. Până și azi, când citesc o carte, după 50-60 de pagini, dacă văd că nu e poveste, adică nu e nimic de citit, iar scriitorul are mai multe idei decât poveste, închid cartea. E ca o întâlnire oarbă și nereușită. E un eșec.

Israelul de azi. Cum îl vedeți?

Israelul de azi e foarte diferit față de cel pe care îl prezint în carte. Nu mai avem viziunea pe termen lung pe care strămoșii noștri o aveau. Asta e rău. Dar partea bună… cum să vă spun… în satul pe care îl descriu aici, comunitatea, societatea era mai importantă decât individul. Insul trebuia să se sacrifice pentru „binele comunității”. Comunitatea era foarte critică. Dar cred că azi, în Israel, principiile individuale, dorința, voința devin tot mai importante. Eram cam uniformi. Lumea gândea și se comporta la fel. Când cineva spunea: „Hei, e ceva greșit, hai s-o facem altfel!”, era cam exclus. Dar azi fiecare poate spune ce gândește cu adevărat. Dacă aș fi trăit în timpurile pe care le descriu, cred că aș fi suferit, pentru că sunt individualist, prin natura mea… Sunt scriitor.


 

Citește numărul 4 complet aici

Bookshake este un cotidian editat de Bookaholic.ro și Florin Iaru, la inițiativa Centrului Ceh. Ziarul se găsește la Bookfest 2016 (1-5 iunie), la standul Bookshake (pavilionul 4), unde este distribuit gratuit participanților. Articolele vor putea fi citite și online pe bookaholic.ro.

Ilustrație: Ana Preduș

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *