Bookaholic

(continuare a temei de aici) Odată cu accentuarea orientărilor politice ale colegilor săi de generaţie, în anii ’30, suferind de o tot mai acută rinocerizare, Sebastian devine din ce în ce mai marginalizat. Atât cei din lumea literară, cât şi prietenii încep să-l privească drept un intrus, iar dacă până la publicarea romanului De două mii de ani (1935), mocnea izbucnirea unei reacţii de tip antisemit, după acest moment, Sebastian va reprezenta ţinta unor atacuri nejustificate şi stârnite de prefaţa semnată de Nae Ionescu. Atacurile sunt atât de numeroase, încât Sebastian simte nevoia să le strângă şi să le comenteze în volumul Cum am devenit huligan.

Nevoia de a alcătui acest dosar este legată şi de faptul că, în acel context, Sebastian cu greu putea răspunde în presă, sistematic, atacurilor ce se strângeau într-un ritm aproape neverosimil şi care puteau constitui un adevărat dosar de acuzare. Lui Sebastian, care afirma că se simte un om de la Dunăre, i se va nega dreptul de a se numi român. Criza identitară se va dezvolta inevitabil şi poate că într-un climat normal, aceasta nu s-ar fi resimţit sau nu ar fi fost atât de profundă, ea fiind provocată de o dublă respingere: din partea românească, dar şi din cea evreiască, ambele acuzându-l de afinitate pentru „gruparea” opusă, adică de trădare.

Criza identitară îl va face să vadă în scris un mod de a se defini pe sine, de a-şi explica acele contradicţii din structura sa interioară, iar definirea de sine din De două mii de ani relevă o conştiinţă scindată între ura faţă de trăsăturile ce ţin de ancestral şi inevitabila apropiere sufletească de neamul său. Este o dublă identitate, care va atrage o dublă antipatie, fiind acuzat, printre altele, şi de trădare de neam.

Dacă romanul ar fi fost primit deschis şi fără rea-voinţă, el ar fi fost apreciat pentru încadrarea în linia atât de mult preţuită în epocă, a confesiunii.  Pe tot parcursul cărţii se resimte nevoia de simplitate, de refugiu în bilogic, singurul capabil să ofere senzaţia de trăire. Personajul lui Sebastian ar dori să experimenteze liniştea netulburată a unui cal, ce nu face decât să ducă după el o caruţă, indiferent de vreme.

Invidiază pe oamenii care miros a pământ, cum este fostul coleg Pârlea D. Ştefan, şi tânjeşte după o serie de senzaţii simple, ca foamea, frigul, însă apartenenţa sa iudaică, cei două mii de ani de melancolie fac imposibilă trăirea limpede, încărcată de bucurii, a vieţii. Cufundarea în animalic nu îi este, însă, permisă, beneficiind, totuşi, de momente în care decăderea i se pare voluptate:

Voluptatea de a fi murdar, orgoliul ascuns de a cădea, de a renunţa azi să-ţi stergi pălăria, mâine să-ţi schimbi cămaşa, poimâine să-ţi dregi tocurile. Să intri adânc, afund, irevocabil în mizerie şi s-o iubeşti pentru nămolul ei, pentru aroma ei familiară, pentru colţurile de pâine uscată, pentru căldura intimă a umilinţei”.

Personajul lui Sebastian nu poate ieşi din sine, sentiment care transpare pe tot parcursul romanului, în strânsă legătură cu nevoia de unicitate. Faptul de a fi singur într-o lume care te crede al ei e resimţit cu voluptate, nu cu durere. Este motivul principal pentru care urăşte apartenenţa sa iudaică: „cordialitatea evreiască”, în numele căreia ar trebui să se numească fratele de suferinţă al evreilor, când el este absolut singur. Dar imediat, cu iremediabila sa pendulare între extreme, Sebastian detestă vanitatea de a aprecia singurătatea, decenţa, discreţia, „valori de cinci parale, în numele cărora îi cer durerii să fie o persoană politicoasă”.

Mai târziu, se va simţi dezrădăcinat, asemenea unui copac evadat din pădure. Dar ceea ce detestă mai mult este orgoliul pe care îl simte în această dezrădăcinare: „un copac cu orgoliu, boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieţii”. Însingurarea pe care o resimte ca pe o necesitate îl determină să păstreze instinctual simpatie pentru oamenii, la rândul lor, însinguraţi, învinşi. Este cazul lui Vieru, urât din pricina pamfletelor sale violente, şi în care vede oglindită propria sa deznădejde.

Descurajarea într-o lume care îi refuză dreptul la umanitate nu îl face pe Sebastian să prezinte problema antisemitismului în mod tezist sau înverşunat. Adesea, se simte în afara absurdităţii evenimentelor, constatându-le ca şi cum s-ar afla dincolo de el, incapabil să le înţeleagă. Procedeul este de inserţie a unui pasaj sugestiv pentru firescul vieţii în chiar momentul unei manifestări antisemite:

Mă strecor din bancă şi păşesc nesigur spre uşă între două şiruri de priviritori. Totul se petrece cuviincios, ritual. Doar cineva lângă uşă îmi repede pieziş un pumn, care mă loveşte numai pe jumătate. Un pumn întârziat, camarade. Sunt în stradă. Uite o femeie frumoasă. Uite o trăsură goală care trece. Totul e la locul cuvenit: o dimineaţă rece de decembrie”.

Refuzul său de a fi considerat parte a unui grup nu trebuie înţeles ca respingere a neamului, ci ca imposibilitate organică de a se integra într-o masă, deci, ca oroare împotriva gregarului. Fuga aceasta de gregar, cu precădere în acel context politic, devine apoape imposibilă. Faptul de a fi evreu i se pare apăsător şi, cu o lucidă introspecţie psihologică, scoate la suprafaţă deficienţele ce ţin de această apartenenţă. Se simte împărţit în multiple idenţităţi, disipat în nenumărate destine, astfel încât nu poate fi decât înstrăinat:

Mă simt atât de prost în tovărăşia mea; cât de prost trebuie să se simtă în tovărăşia asta un străin”.

Exasperarea este atât de accentuată, încât îşi doreşte să fie, pentru cinci minute, antisemit, să se urască violent, pentru a deveni, în sfârşît, capabil de a trăi până la capăt un moment de viaţă. Din modul de a fi evreiesc, detestă perspectiva care se adoptă în legătură cu moartea – este o moarte în luptă, cu deznădejde, care lasă în urmă dureri sălbatice. Moartea i se pare un act de teroare faţă de cei rămaşi în viaţă, care iubesc cu intoleranţă:

Dacă viaţa mea mi-ar cere într-o zi să o dau pentru ceva, pentru o revoluţie, pentru o dragoste, pentru o prostie, gândul că mama ar suferi pentru mine în halul în care  suferă azi ar fi un act de teroare”.

O comparaţie interesantă realizează Sebastian între antisemitism şi ticăitul unui ceas: ticăitul există permanent, poate sta în vacarmul insensibil al obiectelor din casă dar, resimţit, poate lua proporţiile unei mitraliere. Evadarea este, prin urmare, imposibilă:

Vei regăsi într-o zi un ceas de spaimă şi vei învăţa iar ceea ce ai învăţat şi mereu ai uitat: că de oriunde poţi evada, numai din tine nu”.

Problemele ce ţin de antisemitism pun capăt unor lungi prietenii, lucru cu atât mai trist cu cât prietenia are un caracter aproape sacru pentru Sebastian, care vede într-un prieten pierdut „un fel de despărţire de mine însumi, e un obraz al meu care se duce şi pe care mai târziu n-am să-l mai recunosc în lume”.

Această sinceră şi dureroasă confesiune din De două mii de ani nu a făcut decât să stârnească un scandal în presă, un adevărat război, în care armele utilizate au fost injuriile şi nedreptăţile. Sebastian mărturiseşte în Cum am devenit huligan că şi-a urmărit combatanţii zi de zi, fiind interesat de ritmul deznădăjduit cu care le creştea furia, aceasta ajungând până la limita de huliganism moral.

Volumul demostrează încă o dată prezenţa singulară a lui Sebastian în peisajul românesc interbelic: apărarea înseamnă, mai degrabă, analiza realizată cu detaşare şi calm, Sebastian păstrându-şi ca întotdeauna luciditatea şi resemnarea. De altfel, nu poate lua în tragic acest război publicistic, întrucât nu consideră violenţa o reacţie de gândire, iar toate injuriile aruncate nu înseamnă, de fapt, nimic serios, sunt doar vorbe goale:

În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet”.

Analizând polemica stârnită de cartea sa, Sebastian ajunge la concluzia că, oricât de variate ar fi injuriile, ele se centrează în jurul unui singur duşman: Iosif Hechter, evreul huliganic, impertinent, lingând mâna care l-a lovit, aşa cum se spunea într-un articol semnat P.Nicanor & co.

Vorbind despre o mistică a omului în uniformă, Sebastian este conştient de uniformizarea spirituală ce devine tot mai periculoasă, atâta vreme cât valorile sunt judecate în funcţie de culoarea cămăşii. Absurdul face ca romanul său să fie acuzat ca fiind părtinitor atât pentru extrema stângă, cât şi pentru cea dreaptă. Deznădejdea lui Sebastian nu îl împinge, însă, atât de departe încât să vadă moartea individului, care ar însemna, în fapt, moartea spiritului critic. Nu poate crede în acest deces, ar fi o perspectivă care depăşeşte limitele umanităţii lui Sebastian, ce crede încă în persistenţa unor valori umane indestructibile:

Libertatea nu e o revendicare şi nici un ideal, ci o puternică obligaţie structurală, împotriva căreia ne revoltăm din când în când, invidioşi pe fericirea furnicilor”.

Această „revoltă” face, poate, ca atacurile împotriva cărţii lui Sebastian să nu ia în considerare puternica pledoarie pentru libertate şi umanitate, pe care aceasta o realizează. Poziţia periferică a individului, atât în marxism, cât şi în fascism, contravine net cu plasarea primordială a omului în De două mii de ani. De altfel, aşa cum toate neînţelegerile şi conflictele se rezolvă amical, după terminarea serviciului, cuvintele „stânga” şi „dreapta” nu înseamnă nimic profund, Sebastian semnalând contradicţiile pe care le cuprind şi care arată cât de deşarte sunt.

Poate că acest volum reprezintă o confesiune ce merge şi mai profund, o necesitate de verbalizare şi exorcizare a nedreptăţilor pe care ar dori să le lase în urmă. Actul acesta de confesiune, din Cum am devenit huligan, este şi mai dramatic, prin resemnarea care acoperă tot ceea ce a însemnat încredere, speranţă, admiraţie – admiraţia atât de profundă pentru Nae Ionescu şi pentru tot ceea ce a însemnat el ca mentor, încât Sebastian nu îl poate ataca sau lovi, nu consideră că ar avea acest drept.

Mai mult, îi scoate în evidenţă calităţile sale de om corect, care poate să le spună tinerilor redactori: „Scrie ce vrei”. „Cuvântul” şi Nae Ionescu nu vor fi niciodată pentru Sebastian un simbol al mâinii care l-a lovit, ci al unei şanse care i-a îndrumat tinereţea. Pentru Sebastian şi generaţia sa, Nae Ionescu rămâne „directorul nostru de conştiinţă”, în consecinţă, i se pare firesc să-i ceară omului care îi călăuzise tinereţea o prefaţă la cartea sa.

De la Nae Ionescu, ce avusese mereu o politică deschisă faţă de minorităţi şi care obişnuia să înţeleagă drama esenţială a evreilor ca fiind una interioară, se aştepta să obţină un act de pace. Şocul este că drama interioară evreiască este deplasată în exterior. Este ca şi cum ceea ce Nae Ionescu scrisese în 1926 despre drama interioară ireconciliabilă a evreilor, fusese pe deplin dat uitării, în lumina unui aşa-zis conflict al evreilor cu creştinii.

„Profesorul lor”, care oferea un model şi, aşa cum constată Sebastian, fascina nu atât prin învăţături, cât prin propriul său stil de viaţă, devine în această prefaţă de o neaşteptată cruzime: „e un act global de nedreptate. E o prefaţă de o cruzime rece, metodică şi indiferentă”. Suprimarea acestei prefeţe devine inutilă, toate articolele denigratoare ce îl acuzau pe Sebastian de perfidie şi chiar de anitisemitism nu au reuşit să surprindă un adevăr simplu şi dureros: „grav nu era că o asemenea prefaţă apare, ci că poate fi scrisă”.

Nae Ionescu nu oferă nicio soluţie salvatoare evreilor, tot ceea ce mai poate face evreul Sebastian – Iosif Hechter este să nădăjduiască. Drama iudaică nu mai este una de ordin interior, ci provine din nerecunoaşterea lui Iisus (implicit, din confruntarea permanent conflictuală, din acest motiv, cu neamul creştin). Suferinţa nu poate înceta decât încetând a fi evreu, ceea ce este o imposibilitate.

Dacă pentru creştini se poate vorbi de salvare, pentru evrei, deci, şi pentru Iosif Hechter, mântuirea nu este permisă. Nae Ionescu nu are ce să facă pentru evreul Sebastian, şi acesta este răspunsul la acel act de pace pe care îl nădăjduise Sebastian. Finalul prefeţei este sumbru, intransigent: „Iosif Hechter, nu simţi cum te cuprinde frigul şi întunericul?”, un răspuns negativ oferit foarte clar. Despărţirea ideologică de mentorul genraţiei sale este evidentă, nu lasă loc pentru întoarceri. Schimbarea în gândirea lui Nae Ionescu este şocantă, de nerecunoscut.

Evreii suferă şi este un fapt de necontestat, consideră Nae Ionescu, astfel vede şi Sebastian situaţia, dar rădăcinile suferinţei se regăsesc în altă parte, nicidecum în explicaţia metafizică a nerecunoaşterii lui Iisus. Acea vocaţie pentru durere este independentă de contextul istoric, politic, ea manifestându-se permanent. Prefaţa, analizată în paralel cu romanul, pe care teoretic ar fi trebuit să îl completeze, se prezintă într-o evidentă neconcordanţă cu acesta, din perspectiva criteriilor de judecare a dramei evreieşti.

Marcată cu un semn roşu în conştiinţa lui Sebastian, prefaţa devine o dovadă a absurdităţii timpului în care trăiau, iar romanul De două mii de ani nu mai poate reprezenta decât „un act riscat de sinceritate. Pe urma lui rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot”.

Nereuşind să convingă de profunzimea dramei sale existenţiale în romanul De două mii de ani, Sebastian e conştient că nu va putea face aceasta în Cum am devenit huligan, totuşi, trasează din nou liniile principale, din aceeaşi dorinţă de a-şi lămuri sieşi o serie de probleme, mai mult decât din cea de a de justifica. Ceea ce marchează puternic drama interioară a lui Sebastian, care constituie drama evreilor, în general, este permanenta oscilare între două trăiri antagonice: luciditate şi febră, „abstract şi pasionat, mistic şi sceptic, orgolios şi umil”.