Bookaholic

Recent, am fost la Roșia Montană. A fost o premieră absolută pentru mine – pentru că nu am ajuns la niciuna dintre edițiile festivalului FânFest –  și, fără să exagerez, absolut fantastică. Melange-ul dintre peisajele faine, poveștile și oamenii locurilor și casa cu cărți în care am stat a făcut ca această experiență să fie una deosebită, pe care să îmi doresc să o dau mai departe tuturor bookaholicilor care vor să-și petreacă cel puțin un weekend într-un loc altfel.

Casa Petri e în centrul Roșiei, imediat după clădirea care a fost, printre altele, și cazinou, și bufet, și casă a tineretului liber, pe drumul care duce către Tăul Brazi.

Ce credeți că face un bookaholic care ajunge la o pensiune și află că una dintre camere se numește camera cu cărți? Da, exact: o alege din start, fără să o vadă, fără să ceară mai multe informații. Trebuie să adaug că excursia a fost un cadou și că nu avusesem ocazia să văd site-ul pensiunii înainte. Din păcate, camera cu cărți nu era disponibilă, dar când am văzut camera din căsuță și camera din târnaț, m-am liniștit. Nu am putut să nu mă întreb, totuși, cum arăta camera cu cărți, dacă cele două îmi depășiseră orice așteptări de bookaholic în vacanță.

Casa Petri

M-a cucerit modul în care Adi, proprietarul și inițiatorul proiectului Casa Petri, și-a regândit mobilierul vechi și și-a aranjat bibliotecile. E clar un loc în care cărțile sunt onorate, dar într-un mod natural, nu forțat sau fals – am putea spune că pur și simplu cărțile se simt acasă în Casa Petri. E un loc deopotrivă pentru cei care își doresc experiențe noi, pentru esteți, dar si pentru nostalgici, fiindcă majoritatea cărților, revistelor și almanahurilor au fost achiziționate între anii 1970 și 1990. Nu mă refer la nostalgia după regim, câtuși de puțin, ci la acea legătură pe care o avem cu unele obiecte care ne dau imaginea propriei nostre ființe, reflectată într-un timp și spațiu anume. Eu, de exemplu, am impresia acum că în toate casele în care am intrat în perioada gimnazială am regăsit în biblioteci romanul Vin Ploile, de Louis Bromfield, de la editura Univers. Nu l-am citit si nici nu știu dacă o voi face, pentru a nu-mi pierde acea senzație plăcută de siguranță, de hommy-stuff pe care mi-o dădea și atunci și pe care o mai resimt și acum, când dau peste acest titlu. Ideea e că valoarea bibliotecillor din Casa Petri nu vine neapărat din valoarea literară a cărților, ci din conglomeratul de emoții diverse pe care le resimt oaspeții.

Pentru că ajunsesem dimineața destul de devreme, Alina, vecina din curtea de lângă, ne-a făcut rapid o cafea, pe care am savurat-o în timp ce povesteam cu Călin, ghidul nostru, despre ce putem face și pe unde putem umbla în răstimpul pe care aveam să îl petrecem la Roșia. Am ales ca pentru prima zi să facem mai întâi o plimbare cu bicicletele ca să vedem împrejurimile, pășunile și câteva dintre tăuri, iar spre seară să mergem în drumeție către carieră, urmând ca a doua zi să ne suim iar pe biciclete până la Geamăna, satul scufundat în steril de la exploatarea de cupru de la Roșia-Poieni.

Cu Adi ne-am întâlnit doar seara, când l-am găsit pregătind spațiul din curte pentru proiecție. După ce ne-a prezentat mai multe imagini și secvențe din filme artistice și documentare care să ne ajute să ne întregim imaginea despre Roșia, am rămas în liniștea grădinii, vorbind despre cum a ajuns să facă ce face. El povestea, eu îl bombardam cu întrebări – pentru că totul mi se părea atât de fain, încât doream să adun cât mai multe povești. Mai jos, regăsiți o mostră din conversația noastră nocturnă.

De cât timp există Casa Petri în varianta actuală și cât de mulțumit ești de proiectul acesta? Cum o vezi în viitor?

Acum un an, am ajuns la stadiul în care se putem găzdui cam 10 persoane, dar am zis că nu vreau să fie doar un simplu spațiu de cazare. Nu îmi place genul de turism în care oamenii vin, stau o noapte și pleacă. Roșia Montană are mult mai multe de oferit. De aceea, am căutat diverse modalități prin care putem transmite aceaste informații către turiștii care ne vizitează. Așa am ajuns să amenajăm spațiul acesta pentru proiecții de filme și imagini cu trecutul Roșiei și să-l implicăm pe Călin în acest demers, valorificându-i cunoștințele despre istoria acestor locuri și experiența pe care a acumulat-o în cei mai bine de 15 ani de activism în proiectul Salvați Roșia Montană. Acum putem oferi și acest serviciu de trasee ghidate în zonă, pentru că, deși Roșia are multe locuri de vizitat, localitatea, din păcate, nu e (încă) amenajată pentru turism și e destul de greu să le găsești și să le înțelegi povestea de unul singur. Pe urmă, am găsit și alți localnici care au dorit să se implice, reușind astfel să punem la dispoziția turiștilor și mesele tradiționale. Ați cunoscut-o, de exemplu, pe Alina, și cred că puteți aprecia că serviciile ei sunt delicioase. 🙂 Astfel, am început să facem mici pachete pe care să le promovăm pe site-ul nostru și pe rețelele de socializare. Îmi doresc să putem dezvolta aceste pachete și să reușim să implicăm cât mai mulți localnici, ca să aducem cât mai mulți turiști pe viitor în Roșia. Cel mai mulțumit sunt când oamenii care ne vizitează îmi spun că sunt impresionați de Roșia, că e interesant, că le place zona, că au avut ce vedea și că a meritat din plin să își petreacă aici câteva zile din concediu. Unii chiar se mai întorc sau își trimit prieteni.

Am văzut că aici, în Roșia, aproape toate clădirile, străzile, ulițele sunt încărcate cu istorie. Care e istoria Casei Petri?

În anul 1750, a fost construit parterul. Era un fel de sală imensă cu bolta avela și ziduri de piatră de un metru grosime. De-a lungul timpului, a funcționat ca spital al localității, ca agenţie bancară, unde schimbau minerii aurul în bani și, mai apoi, chiar și ca cinematograf. Prin 1900 au cumpărat-o străbunicii mei, care dețineau părți de baie, adică galerii miniere. Ei au compartimentat-o, au construit etajul și au folosit-o ca locuință.

Cum ți-a venit ideea de a o transforma în pensiune?

Cred că ideea a prins contur fără să ne dăm neapărat seama, în perioada când am început să îi lăsăm pe cei implicați în proiectul Salvați Roșia Montană să stea pe la noi. În acea perioadă, nu prea găseai cazări în Roșia. După ce bunica mea a murit, casa a rămas pustie, și ne-ar fi părut rău să aibă aceeași soartă ca a multor altor case părăsite din Roșia. Și, pentru că să o vindem la companie nu era sub nicio formă o opțiune, am zis că trebuie facem ceva să îi dăm viață. Nu am avut bani să o transformăm pe toată odată, dar am renovat mai întâi o cameră și apoi am tot investit banii pe care i-am câștigat din cazări ca să le renovăm și pe celelalte. Așa am ajuns acum să avem 3 camere și mergem înainte.

Cu ce s-au ocupat bunicii și părinții tăi?

Străbuncii erau deținători de părți de baie, adică aveau mine de unde scoteau aur și șteampuri unde îl procesau. O duceau bine până la naționalizare, când li s-a confiscat totul. Bunica a fost casnică, a făcut doar școala primară, și bunicul a lucrat la șteampuri, iar apoi s-a angajat ca maistru la carierele de suprafață pe care le-a deschis Ceaușescu. Tot aici a lucrat și tata ca inginer miner, iar mama e profesoară de biologie. Da, am trăit din minerit, dar nu ni se pare că mai este o opțiune pentru viitor. Tehnologia necesară pentru a scoate aurul rămas ar distruge zona iremediabil. Ar fi păcat, avem un patrimoniu, avem natura, avem o istorie și pe baza lor putem dezvolta o alternativă sustenabilă. Eu lucrez în IT, stau în Cluj, dar în timpul liber și în weekend-uri vin la Roșia, unde încerc să dezvolt condițiile de cazare și să găsesc idei prin care să atrag turiști.

Cum ți-a venit ideea de a valorifica biblioteca familiei în felul inedit în care ai făcut-o?

Bunicii îi plăcea să citească, așa că mereu dădea bani pentru cărți celor care mergeau la oraș, în Cluj, Turda sau București. Nu a avut o bibliotecă și, după ce citea cărțile, le punea în cutii bine închise în pod sau pe sub paturi. Zicea că asta e averea ei. După ce s-a conturat ideea de pensiune, am zis că e păcat să rămână cărțile în cutii și că ar fi bine să le punem la dispoziția celor care ne vizitează, așa că prin toate camerele în care primim turiști am făcut spații pentru cărți. Am transformat în „mici biblioteci” obiectele vechi găsite prin pod și de care nu mai avem nevoie, dar pe care ne părea rău să le aruncăm, așa că le-am dat o nouă întrebuințare valizelor, ușilor, bufetelor de bucătărie. Practic le-am reciclat.

Se poate spune că bunicii și părinții tăi au fost, sunt bookaholici? Dar tu?

Bunicii și părinții au fost clar bookaholici. Erau interesați nu doar de cărți, ci de tot ce însemna pe atunci viața culturală a urbei. Roșia a fost o localitate cosmopolită, în care, pe lângă locurile de distracție și de cheltuire a banilor făcuți de pe urma aurului precum sutele de cârciumi, magazinele care dădeau trendul vremii și cazinoul, locuitorii mergeau și la baluri, la teatru și la cinema.

Cât despre mine, cred că sunt bookaholic mai degrabă prin contagiune, în sensul în care toată viața am fost înconjurat de oameni care au iubit cărțile și au citit mult. E vorba despre bunicii și părinții mei, al căror interes pentru cărți a însemnat mult pentru educația și formarea mea, iar acum această influență se continuă prin prietena mea, care este librar în Cluj și care îmi transmite și mie din interesul și dragostea ei pentru cărți.

Când eram copil, bunica mă punea mereu să citesc dar, cu atâta libertate și locuri de poveste, preferam să merg pe afară să mă joc și să descopăr chiar eu poveștile pe care ar fi trebuit să le citesc. În schimb, îmi plăcea la nebunie când îmi citea ea. Și acum cărțile din care îmi citea bunica au rămas aproape de sufletul meu și au un loc special în bibliotecă. Din păcate, în prezent  nu prea mai am timp să mă dedic cărților cum aș vrea. Când sunt la Cluj, sunt foarte prins de proiectele în care sunt implicat, iar când vin aici, mă ocup fie cu renovările și întreținerea pensiunii, fie sunt la dispoziția grupurilor de turiști.

Care este legenda, mitul preferat despre Roșia?

Legendele preferate rămân cele cu vâlva băilor. Vâlvele erau diferite spirite bune sau rele care se arătau noaptea oamenilor și le spuneau că ele știu unde se află aurul și îi duceau în galerii. În funcție de rezultatul anumitor probe prin care îi puneau să trecă, își dădeau seama ce fel de oameni erau. Dacă erau buni, le arătau unde e aurul, dacă nu, îi rătăceau și îi lăsau acolo sau îi aruncau prin vreo prăpastie. Bunica știa multe astfel de povești, de îmi era teamă când eram copil să ies nopatea afară, chiar cu prețul unui disconfort major. Știi, pe atunci nu aveam baia în casă și ar fi trebuit să merg până în fundul grădinii, ceea ce probabil i-ar fi dat suficient timp vreunei vâlve să mă prindă și să mă rătăcească. 🙂

Se poate spune că întru-un fel cărțile și poveștile au salvat Casa Petri? Ce crezi că poate salva Roșia Montană? Poate Roșia să fie salvată prin cărți și povești?

Poveștile, trecutul, istoria, clădirile, minele, tăurile…, dacă am ști noi să le păstrăm și să le punem în valoare, am putea trăi din turism pe baza lor mult și bine, pe o perioadă mult mai îndelungată decât cea a unui proiect minier care ar strica aceste vestigii. Asta încercăm să dezvoltăm prin traseele ghidate pe care le punem pe site – vindem poveștile Roșiei Montane. Călin, ghidul cu care facem traseele, cum cred că am mai spus, are cunoștințe foarte bogate despre toate acestea și de obicei prin tururi vizităm și povestim despre galerii, exploatări miniere și clădirile de patrimoniu din centrul istoric, ale căror proprietari erau de diverse nații, veniți aici de-a lungul timpului pentru a căuta aur. Pentru valoarea sa excepțională, acest patrimoniul din Roșia Montană  a fost oficial recunoscut de către statul român la începutul anului trecut, fiind inclus pe Lista Indicativă a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO. Din păcate, schimbările politice din ultima perioadă au scos de pe lista priorităților acest proiect, dar noi tot sperăm că până la urmă se va finaliza și va mai risipi din starea de incertitudine care planează asupra Roșiei, atrăgând mai mulți turiști și posibili investitori în promovarea și prezervarea patrimoniului.

Și acum, către final, haideți să ieșim din bibliotecă și să căutăm alte povești, dar de data aceasta de prin împrejurimile Casei Petri și ale Roșiei.

Fosta Casa a tineretului liber mai este încă frecventată 🙂

La Taul Brazi am găsit pești în nori. Dacă aș fi dat pe malul lacului de Tabucchi, Audeguy și de Nothomb, nu cred că m-aș fi mirat prea tare 🙂

Contraste în „deșertul” Roșiei.

Vedere de pe Piatra Corbului.

Cariera de cupru Roșia Pioeni.

Turla bisericii din fostul sat Geamăna.

Fosta carieră de suprafață Cetate.

Am încheiat periplul de la Roșia cu un apus superb către Valea Cornei, pe locul căreia ar fi trebuit să se afle cel mai mare lac de cianură din Europa – o umbră care încă mai generează multă incertitudine în acest peisaj. Sper totuși că entuziasmul meu și poveștile lui Adi despre Casa Petri și Roșia Montană v-au convins să fugiți de căldura urbană măcar un weekend. Sunt curioasă care vor fi impresiile voastre după o atare expriență bookaholică-bucolică. 🙂

Fotografiile sunt din arhiva personală a lui Adrian Petri și a subsemnatei.