Maternitatea pare a fi totuşi o experienţă stranie, dar minunată, prea nu se satură femeile de făcut copii. 🙂 Numai că, în afară de „nu duci gunoiul deşi eu am avut un travaliu de 14 ore cu tine?”, eu prea multe nu am reușit să aflu despre ce înseamnă sarcina. Mamele nu le spun copiilor mai nimic din ce a însemnat pentru ele conviețuirea cu puștiul care ești. O fi atât de dureros încât să nu vrea niciuna să-și aducă aminte ce și cum? Ioana Nicolaie a ignorat însă acest pact tacit al mamelor și, în Cerul din burtă, vorbește despre ce îmseamnă maternitatea.
Încă din momentul în care testul de sarcină indică rezultatul pozitiv și până când urletele nașterii devin mai puternice decât gândurile din mintea mamei. Nu vă gândiți că e vorba despre un jurnal al tuturor chinurilor îndurate de femeia însărcinată. E, mai degrabă, vorba despre prima poezie pe care mama i-o dedică copilului încă nenăscut. Deși cartea poartă subtitlul de „roman”, fiecare din scurtele proze cuprinse în volum este de o poezie copleșitoare.
Feminitatea, atâta timp ascunsă în literatura română, chiar și când e vorba de prozele scrise de femei, își cere în acest volum dreptul la existență. Miracolul pe care sarcina îl presupune declanșează-n naratoare nașterea unei alte vârste, a unui nou trup, cel al feminității asumate. Fetița care-și amintește de multiplele sarcini ale mamei începe să înțeleagă maternitatea și să și-o asume, devenind astfel femeie. Sinele se amestecă cu cel al pruncului, privirea vine dinăuntru, iar perspectiva se schimbă.
Corpul devine translucid pentru a-i permite copilului contactul cu lumea. Iar toate durerile sunt alinate în momentul în care Mir, tatăl, înlătură prin îmbrățișare pericolele care pândesc la tot pasul. De la vecinii care locuiesc celelalte camere ale cutiilor de chibrituri reprezentate de blocurile comuniste până la pericolele referitoare la cursul sarcinii. Mir este cel care reușește să împlinească triunghiul ieșirii din timp, al perfecțiunii așteptării. Cu mângâierea lui afectuoasă, bărbatul este cel care aduce pacea și liniștea în inima femeii deja speriate pentru binele copilului.
Deasupra tuturor, ca entitate tutelară, ca supraveghetor al bunei și liniștitei înaintări în viață stă imaginea mamei care a adus pe lume doisprezece copii. A mamei care, fără niciun ajutor, trecea iar prin maternitate, revenind cu un nou prunc acasă, asumându-ți condiția de femeie condamnată la sarcini multiple de planul de creștere al natalității din România socialistă. Cele două prezențe reconfortante, cea a mamei discrete, care nu s-a plâns niciodată de greutățile sarcinii, și cea a lui Mir, a cărui simplă prezență înlătură răul, îi asigură femeii gravide siguranța de care are nevoie în momentele în care, pusă față-n față cu alte femei însărcinate, se simte doar un vehicul menit să aducă în lume un prunc.
Firele care o leagă pe femeie de copilul nenăscut se leagă treptat. De la primele grețuri obositoare, care te fac să te simți privată de tine cea care erau, până la primele mișcări, care determină schimbarea perspectivei și îndreptarea privirii către lumea pe care pruncul trebuie să o perceapă altfel în lipsa lui de apărare, și până la momentul în care, mergând la ecografie, tânăra mamă află sexul copilului, știind acum cum să i se adreseze și exersându-și, în fiecare clipă, limbajul afecțiunii.
Frica de sexualitate este adusă în discuție ca o critică a regimului comunist care le stigmatiza pe fetele cu o dorință de acuplare mai mare și care le obliga, prin lipsa mijloacelor de contracepție, să devină mame mai repede decât simțeau acestea nevoia. Avorturile clandestine sunt și ele aduse în discuție, explicându-se pe larg riscurile la care femeile se supuneau din pricina lor, cât și vinovăția resimțită de acestea gândindu-se la numărul de copii uciși într-un mod brutal.
Și problema abandonului este abordată, femeia narator empatizând uneori cu tinerele nepregătite de maternitate, care nu găseau nicio altă soluție referitoare la noul-născut în afară de abandon. Copiii nedoriți, care nu pot fi crescuți de mamele prea tinere, par a se aduna într-o grămadă de țipete ascuțite împotriva regimurilor politice totalitare și a absurdității pe care o generează impunerea unei astfel de decizii.
Însă maternitatea vine și cu frica nașterii, cu frica de momentul în care „pelvisul va crăpa”, experiență care nu poate fi alinată de nimeni și în chinurile căreia nimeni nu te poate însoți în afară de însuși fătul nepregătit pentru viață. O frică care o cutremură permanent pe gravidă și care vine în contradicție cu nevoia de a naște mai repede pe care femeia însărcinată o simte în momentul în care fătul devine prea mare pentru puterile ei. Tocmai de aceea strigătul final al volumului: „CÂND VEI VENI, DRAG BĂIAT?” Un amalgam de frici și de dureri care ne amintește, în cel mai liric mod posibil, că trebuie să vorbim cu mamele noastre zilnic, să reușim să le alinăm, măcar acum, din suferințele îndurate.
