Întâlnirea cu Mircea Cărtărescu de la FILIT, de pe scena Teatrului Național din Iași, a fost una cu literatura. Nu exagerez, nu folosesc cuvinte mari, nu foarte des ai ocazia ca un scriitor să-ți vorbească atât de deschis despre universul lui, cu toate stranietățile sale, să se dezvăluie în profunzime și să te aducă în spațiul acela intermediar, volatil și greu de definit, dintre cărți și viață. Mircea Cărtărescu a făcut-o, într-o întâlnire excelent moderată de Cezar Paul Bădescu, de unde am plecat cu impresia (confirmarea, de fapt) că Mircea Cărtărescu trăiește literatură și că vorbește așa cum scrie: orbitor.
“Ce îți oferă literatura?” îl întreabă Cezar Paul Bădescu pe Cărtărescu. “E ca și cum m-ai întreba ce este aerul”, răspunde, pentru a întări apoi: “Literatura a fost totul pentru mine, fără ca eu să pot spune că am fost doar literatură.”
“Literatura e un organ al corpului meu”, spune Mircea Cărtărescu și, privind-ul și ascultându-l, dar mai ales citindu-l, îți dai seama, la propriu, că așa e.
Cezar Paul Bădescu i-a fost student lui Mircea Cărtărescu și, mai mult decât atât, a fost membru al cenaclului pe care l-a condus. O discuție între doi prieteni, cu amintiri din vremea când lipeau, în subsolul insalubru al Facultății de Litere, foile volumului colectiv Tablou de Familie (dacă nu l-ați citit, găsiți-l undeva și citiți-l) sau când mai tienrii săi prieteni i-au făcut o surpriză și au venit la el acasă de ziua sa, intrând în apartamentul din Nada Florilor ca “în scena finală din Levantul meu”.
“Mă simțeam unul dintre voi, de aceeași vârstă cu voi, Cenaclul Litere a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea”, spune Cărtărescu.
M-am bucurat să aflu că Mircea Cărtărescu lucrează la o nouă carte, una grea, despre care spune că “sunt atât de îngropat în ea, mă chinuiește, mă stoarce.” E o carte fundamentală pentru el, în care s-a implicat cu totul, e adevărul interior pe care l-a căutat mereu, cu două titluri provizorii: “Viața mea nocturnă” sau “Anomaliile mele”. E o carte unde inima lui se dezgolește, unde “Mi-am privit viața nocturnă, psihică, interioară, subconștientă cu o luciditate care mă înspăimântă. Această carte nu vrea să se termine, are peste 600 pagini și mai am minim 150. E ca un labirint în mijlocul căruia te întâlnești cu minotaurul. Și minotaurul ești tu.”
“Întâlnirea cu tine însuți e lucrul cel mai teribil care ți se poate întâmpla”, spune Mircea Cărtărescu, și vorbele lui te înfioară pentru că știi câtă dreptate e în ele.
“A scrie înseamnă a trăi, ca mâinile lui Escher care se scriu una pe cealaltă. Nu știu dacă mă protejează ce scriu, nu mă preocupă. Mă preocupă să las liberă acea putere care apare atunci când scriu. Un autor călărește pe propria sa minte. Mintea e mai inteligentă și mai vastă ca ego-ul. Scriitorii pe care îi admir scriu cărți unde se simte bucuria minții. Mintea ca ceva mai mare ca tine – îi poți spune subconstient, inspirație, Dumnezeu”.
Jurnalul este foarte important pentru Cărtărescu. “Toate așa zisele romane, eseurile, poemele, toate nu sunt decât fragmente dintr-un jurnal pe care eu îl scriu din 15 sept 1973. Jurnalul e un al doilea eu, tulpină a unui arbore ale cărui ramuri sunt celelalte scrieri ale mele. ” Jurnalul e cel care exprimă negativul. Nu scrii în jurnal când ești fericit, ci “când stai ghemuit și plângi pe covor, îți absoarbe otrava din trup. ”
În ultimul timp, Mircea Cărtărescu spune că a fost fericit. “Patria mea e familia mea”, spune el, adăugând că singura fericire e să fie acolo unde sunt ei. Nu mai este preocpat de viața publică, de chestiuni politice sau de atacuri.
Mircea Cărtărescu a vorbit, bineînțeles, și despre vise, spunând că “Sunt un mare visător în sensul propriu al cuvântului. Labirintul meu de vise e la fel de real ca viața de zi cu zi” și, dacă i-ați citit textele, știți cât de adevărat este.
“Am atâtea anomalii, lucruri puse strâmb, ciudățenii, nu m-aș putea vindeca cu toată literatura lumii”, spune el.
În universul fascinant al lui Mircea Cărtărescu sunt și apariții stranii. “O dată la o lună, două luni, deschideam ochii noaptea și vedeam pe cineva care stă pe marginea patului și mă privește. O persoană, foarte rar două persoane., mereu diferite. Sunt oameni concreți, nimic fantomatic. I-am numit vizitatori. În clipele alea, mi se par la fel de reali ca oricine. Au fost perioade când au apărut mai des. Rărindu-se în realitate, s-au îndesit în ficțiune.” mărturisește el.
Scriitorul a vorbit și despre autorii sau artiștii pe care îi iubește și a amintit mereu de Rilke, de Kafka, de John Lennon. A vorbit și despre întâlnirea din seara precedentă cu Herta Muller, apreciindu-i extraordinarul bun simț și faptul că spunea că, prin literatură, suferi dar te și vindeci.
Întrebat despre credința în Dumnezeu, Mircea Cărtărescu a spus: “Dumnezeu e viața de toate zilele, e realitatea care ne înconjoară, ne face ceea ce suntem”.
Ne-am bucurat și de două lecturi din două cărți esențiale ale lui Cărtărescu: Mendebilul (unul dintre textele din Nostalgia) și Levantul.
În final, Cezar Paul Bădescu i-a pus câteva întrebări din chestionarul lui Proust. Câteva dintre răspunsuri, mai jos:
Principala mea trăsătură: seriozitatea
Calitatea pe care dorești s-o întâlnești la un bărbat: feminitatea
Calitatea pe care o prețuiești la o femeie: feminitatea
Cel mai mare defect: nerăbdarea
Fericirea pe care o visez: să termin nenorocita de carte
Cea mai mare nenorocire care mi s-ar putea întâmpla: să-mi ia Dumnezeu mințile de tot
Locul unde aș vrea să trăiesc: aici, în sala asta, deocamdată
——————-
Mai mult decât v-am putea spune noi, vă recomand să vă faceți timp și să vedeți înregistrarea întâlnirii cu Mircea Cărtărescu de la Iași. Veți descoperi acolo multe alte povești fascinante legate de scris, de cărți, de prieteni și, mai ales, despre omul Mircea Cărtărescu.
