Modernilor nu le place să moară. Nu-i vorba că i-ar fi plăcut cuiva, vreodată. Însă lumea modernă, mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei, face tot ce poate să uite că Moartea există, că oamenii mor, că tu, sau eu, sau cei pe care-i iubim vor muri vreodată. Într-un eseu din 1955, sociologul englez Geoffrey Gorer a dat cea mai potrivită denumire pentru această atitudine modernă de negare a inevitabilului sfârșit al fiecăruia dintre noi: pornografia morții. Tabu-ul victorian al sexului și al intimității a fost înlocuit cu tabu-l mai nou al morții.
Despre asta vorbește și Julian Barnes în Nimicul de temut. Un amestec de experiențe personale (pornind de la viețile și, respectiv, morțile apropiaților săi: bunicii și, mai apoi, părinții) și tradiție culturală și socială a morții (cu precădere în spațiul european, mai ales francez și anglo-saxon), cartea lui Barnes pune pe tapet tocmai această problematică a morții devenită nefamiliară în societatea contemporană („felul în care amânăm cu înverșunare să ne gândim la moarte”).
„Flaubert spunea: „Totul trebuie învățat, de la cum să vorbești și până la cum să mori”. Dar cine ne poate învăța să murim?
„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa” – un început puternic, menit să atragă atenția, dar care exprimă în cuvinte puține o atitudine specific modernă: ne bucurăm de libertatea de gândire pe care am câștigat-o în ultimii zeci de ani, dar ne sperie golul spiritual pe care l-a adus cu ea. Religia (creștină, evident), reușise, măcar, să atenueze anxietatea în fața morții prin promisiunea unei vieți de apoi, urmată de o înviere colectivă. Sau, cum se exprimă Barnes, comic-sarcastic, făcând o apropiere între creștinism și noul imaginar de factură hollywood-iană: „Moartea urmată de înviere: culmea «tragediei cu happy-end»”.
Mărturisindu-și propria angoasă în fața morții, o angoasă ce l-a urmărit întreaga viață, Barnes face o radiografie a felului în care percepția asupra propriei morți s-a schimbat în societatea laică modernă. Pierzându-și credința în existența vieții de apoi, încredințându-și rudele bolnave spitalelor și azilelor, iar morții firmelor de pompe funebre, ce mai rămâne între om și moarte în mileniul III? Probabil că doar medicina (învestită cu atribute aproape demiurgice) și speranța, mereu reînnoită într-o viață veșnică (sau măcar tot mai prelungită).
E deja un loc comun faptul că nici un discurs, oricât de frumos sau de exact, nu ne poate obișnui cu ideea morții (Freud zicea încă din 1914, „în fond, nimeni nu crede în propria lui moarte sau (ceea ce este la fel) în inconștient fiecare dintre noi este convins de nemurirea sa”), însă absența oricărui discurs poate face moartea cu adevărat înfricoșătoare. În ajutorul său, Barnes îi cheamă atât pe cei din familia sa (reușind să facă un tablou de familie deopotrivă exasperant și amuzant), cât și pe cei cu care se simte înrudit spiritual și literar: Jules Renard, Gustave Flaubert, Montaigne, Stendhal, Șostakovici, Goethe, Somerset Maugham…
În ciuda subiectului care poate părea neatrăgător, Nimicul de temut este o carte frumoasă, scrisă într-un stil lejer, puțin amuzat, puțin ironic și pronunțat autoironic, în spatele căreia simți o persoană caldă, o persoană care-i privește pe oameni cu ochi binevoitori și cu înțelegere. Evident că toate gândurile și grijile referitoare la moarte sunt inutile și că nimic nu te poate pregăti pentru propria moarte sau pentru cea a celor apropiați, însă conștientizarea morții și trăirea ei (de la durere, la doliu, la acceptare), sunt lucruri absolut indispensabile. Nu pentru cei morți, ci pentru cei vii, pentru că înțelegând moartea ai mai multe șanse să înțelegi și să trăiești viața.
„Moartea e faptul înfricoșător care definește viața, zic eu; dacă nu ești permanent conștient de ea, nu poți începe să înțelegi ce e viața.
Nimicul de temut nu este singura carte a lui Barnes în care vorbește despre moarte. În volumul recent tradus la noi, Niveluri de viață, scriitorul britanic vorbește, într-un mod mult mai implicat și mai dureros, despre moartea soției sale. De dimensiuni mult mai reduse, această scriere, intitulată „Pierderea profunzimii”, este mult mai emoționantă și despre ea a scris, pe larg, Eli.
Nimicul de temut, Julian Barnes, Editura Nemira, 2009 (ediția a doua, 2014), traducere Mihai Moroiu. Comandă cartea de aici
Oare chiar aduce religia, crestina sau nu, mai multa seninatate in fata mortii, avand in vedere ca vine la pachet cu amenintarea ca poti ajunge in iad ? Ar fi interesat de vazut daca oamenii ar prefera suferinta eterna in loc de simpla inexistenta.
Si nu pot sa ma abtin din a spune ca titlul cartii e foarte prost tradus in romana ” Nimicul de temut ” are cu totul alta conotatie, sugerand ca ar fi ceva de care sa ne fie frica, in contrast cu titlul original care sugereaza exact contrariul ” Nothing to Be Frightened Of”.
Viața după moarte și învierea au fost marele atu-uri ale răspândirii creștinismului. Au fost singurii care au dat un răspuns favorabil problemei morții. Felul în care s-a folosit Biserica de toate astea e o discuție mai lungă.
Da, ai dreptate „Nimicul” trebuia lăsat „Nimic” în română, ar fi fost mai aproape de original. Însă, dintr-o discuție recentă cu un foarte bun traducător am aflat și eu că titlul este partea cea mai sensibilă a unei traduceri și, în general, este stabilit de editură sau de departamentul de marketing, mai degrabă decât de traducător. E evident de ce… 🙂
Pingback: Serie de autor: Nimicul de temut – Julian Barnes | Colț Firesc de refugiu
Nu doar in crestinism se vorbeste de viata de apoi..
E ideea de baza si in hinduism, ciclurile vietii, nastere-moarte-renastere (Samsara).. vezi filmul cu acelasi titlu.
E absurd sa credem ca viata nu are continuitate. In felul asta ne-am nascut fara rost, scop… (sa functionam niste ani cu somn, serviciu, mancat, o vacanta)
Toti suntem nemuritori, dar trebuie sa murim intai.